Sunt şi azi în plină faţă a prezenţei socotitori şi preţuitori şi făcători de ierarhii, comentatori ai cărţii care în trecut şi-au făcut o biografie, o Operă chiar, lăudând pe pagini întregi şi chiar studii întregi între coperte, anume cărţi, ridicându-le în slăvi şi lustruind până la strălucire numele autorilor pe care azi le-au şi i-au uitat, cărţi şi autori pe care le-au şi i-au împins în sertarele uitării după 1990 şi nu-şi mai audc aminte de nimeni şi de nimic.

Se scriu chiar istorii întregi ale literaturii în care cărţile lăudate ieri şi pe laudele cărora autorii lor şi-au întemeiat biografia şi gloria, în care acele cărţi abia dacă îşi mai află locul, înghesuite de-a-valma între toţi şi alţi necunoscuţi.

O verticalitate de plastilină specifică liber-schimbismului românesc îi ţine liniştiţi pe posesorii acesteia care se şi mândresc cu noile ierarhi izbăvitoare de păcate şi prin care s-au lepădat de necuratul şi s-au şi îmbogăţit pe seama descălecării noi şi a botezului nou. Nu e nevoie nici să-şi schimbe numele de pe copertele noilor ierarhii, nici nimic, numai să ştie să uite şi să nu roşească în faţa uitării.

Au fost, toate cele spuse mai sus, şi cu atât mai viu reamintite, în clipa când cineva drag mie cu deosebire, ştiind cât de mult mi-aş fi dorit şi de multă vreme să o păstrez în raftul de cărţi alese, mi-a adus ediţia a întâia, ilustrată de Perahim şi pe copertă cu acea devenită celebră fotografie a lui Aurel Bauh, din grupul suprarealiştilor, fotografie înfăţişând, înfipte în arătura proaspătă picioarele desculţe ale unui copil de ţăran cu degetele răşchirate în pământul reavăn:

,,Desculţ’’ – romanul lui Zaharia Stancu, apărut în 1948, scris ,,între iunie 1947 şi noiembrie 1948’’.

Am văzut înaintea lansării, atunci, la jumătatea veacului trecut, când eu însumi eram abia venit de la ţară în Bucureşti, coperta cu fotografia celebră înconjurată de pagini albe ale manuscrisului, în vitrina librăriei Creţulescu de azi şi am rămas, nu mai ştiu câtă vreme, cu fruntea lipită de geamul mereu spălat de ploaia piezişă şi igrasioasă, după ce ieşisem, rătăcit, tulburat, copleşit de strălucirea treptelor albe de marmură şi de aurăria stucaturii, din Sala Tronului din Palatul Regal deschisă curiozităţii unor mulţimi care nu se mai terminau.

Aşa mi-am dat seama cât de citită a ajuns această carte despre care se spunea că a dat ocol lumii în sandale de aur şi cât de citat a ajuns autorul şi cât de mare romancier este.

Iată-mă acum, după mai mult de mai bine de o jumătate de veac, recitind romanul, zguduitoare mărturie, tulburător poetic scrisă, despre lumea noastră ţărănească de la sfârşitul veacului  al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea: un timp în care s-au petrecut şi războiul întâi mondial şi răscoalele de la 1907 şi Unirea noastră cea mare şi mi-am dat seama şi azi, ca şi atunci, că de la Rebreanu până la Zaharia Stancu nimeni n-a scris un mai sfâşietor prohod al acestei lumi, prohod care nici până-n zilele noastre nu s-a terminat de jelit.

Mai vorbeşte cineva despre acest roman, mai pomeneşte cineva acest roman care a ajuns, la un moment dat, să fie acuzat chiar de o îngroşare ţipătoare, tendenţioasă, a unor adevăruri despre soarta crudă, cumplită a ţăranilor, adevăruri care se mai pot întâlni şi după ce au dăinuit peste o sută de ani?

Acum nu mai e de bonton să spui că în capitalism au fost şi răscoalele din 1907, când erau la putere Liberalii, ciocoi ca şi ceilalţi politicieni; nu e de bonton să spui că era mai rău chiar şi decât în socialism, nu-i aşa?!

Nicio editură nu se ambiţionează, din câte ştiu eu, să retipărească între cărţile mari ale literaturii şi acest roman. Şi totuşi, el rămâne un mare poem epic, un mare prohod, cu o uriaşă risipă de metafore în care încape, surprinzător, tragedia unei ţări încă de ţărani, a unui popor, cum zicea Caragiale: care ,,nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e până-acuma dospit cumsecade’’.

Iată acum, spre amintire, două-trei pagini din romanul ,,Desculţ’’ de Zaharia Stancu, finalul capitolului ,,Ulcelele’’:

,,Ne sugrumă năduşeala. Scuturăm şervetele. Am ridicat masa. Pe fărămiturile de mămăligă au dat năvală gândacii, furnicile... Până departe de tot sună secerătorile.

            Uie strigă şi face semne mari cu mâna.

           - Veniţi încoa...

A leşinat nevastă-sa. Pământul, cuptor. Văzduhul, flacără. Ne adunăm horă. Femeia se trezeşte, se ridică. Prinde grai.

          - Cred că mi-a sosit ceasul...

          - Muierile o desfac, o pipăie.

          - Nu acum. Spre sară ai să te uşurezi...

Mare meşteră în treburi de astea se dovedeşte a fi Şapte burice.

Lumea vorbeşte că şi-a ’nvăţat fetele să-şi arunce pruncii înainte de născare.

  - Du-mă acasă, Tiţă.

  - Să te duc, muiere...

Tiţă Uie îşi ia nevasta de mână.

  - Să-mi aduceţi voi ţoalele, cu carul...

Femeia se clatină. Toropeala din afară e copleşită de toropeala din lăuntru. Omul ei o sprijină. O duce aproape pe sus.

        - Apă, - geme femeia.

        - Darie, fugi şi du-le ulciorul. Până acasă să le duci ulciorul...

Mare pacoste. Drumul e lung şi ţărâna, nu e ţărână, - e spuză. Le duc ulciorul care mai are câţiva stropi pe fund. Din când în când ne oprim, facem popas de-o clipă, femeia îşi udă gura cu apă.

        - Ţi-e rău, Floare?

       - Rău, omule...

Rămân în urmă, departe, secerătorile, carele. Nu mai auzim decât bâzâitul muştelor care ne însoţesc, roi, de când am plecat. Mai e până’n sat. Mai e drum de mers. Mergem. Ei doi înainte, eu după ei, mânz. Mă feresc să nu mă împiedic, să cad, să sparg ulciorul. Atât mi-ar trebui...

        - Apă, - gemu iar femeia.

Îi dăm apă. Mai avem de mers. Mai avem... Lângă salcâmul care ’n-seamnă hotarul moşiei, femeia lui Uie îngenunche şi scoate un ţipăt. O aud eu. O aude Tiţă Uie. O aud ierburile şi vietăţile din ierburi. O aude pământul negru ars de soare. O aude văzduhul. Dacă ar fi noapte ar auzi-o şi stelele. Acum e ziuă. Stelele dorm  ziua. Numai noaptea sunt treze stelele...

       - Apă...

Dintre genunchii ei se aude scâncet. De sub fusta ridicată până la brâu, Tiţă Uie scoate la lumină un boţ viu de carne.

– Leagă-i buricul, Tiţă. Caută un fir de aţă şi taie...,

Scoate Tiţă Uie cichia din brâu şi taie buricul. Cămaşa omului e neagră zoaie, de sudoare. Îi rupe poalele. În cârpa ruptă din cămaşă înfăşoară copilul.

        - Ce e?

        - Fată...

Plodul abia respiră. Soarele lunecă spre seară.

- Să nu moară păgână.

- S’o botezăm.

- Darie, mai e apă’n ulcior?

- Nu mai e...

- Nici o picătură?

- Nici una...

- Ţine-o tu în braţe, femee... Am să fac eu pe popa...

- Fă-l.

Femeia strânge copilul în braţe şi caută ţâţa pământie s’o scoată prin gura cămăşii, să stoarcă primii stropi de lapte, colastra...

         - Te lepezi de Satana? întreabă bărbatul.

         - Mă lepăd, - răspunde femeia.

Bărbatul se plecă de mijloc, culege un pumn de ţărână din câmp şi-l presară pe capul copilei, - un cap lung, ţuguiat, chel...

        - O botez cu numele Dumitra, - ca pe maică-mea...

        - Plecăm mai departe. Începem coborîşul. Şi soarele e în coborîş.

Lipăim cu picioarele prin praf. În urmă, se târăsc, legate de picioarele noastre, trei umbre lungi. Umbra copilului nu se vede. Face una cu umbra lui Tiţă Uie care-l ţine în braţe.

       - Bărbate...

       - Ce e?

       - Mi-e rău...

Iau copilul dela Uie şi-l ţin în braţe. Îl legăn. E mai uşor ca o lubeniţă.

- Poate arunci afară soarta.

Femeia a îngenunchiat din nou. Alt ţipăt a sfâşiat aerul cald, vâscos. În vale, tăcut, satul cu colibe, cu salcâmi, cu sălcii lângă zăgazul gârlei, unde mai e o moară de apă... Între noi şi sat: linia ferată, gara cu felinare şi magazii, cu rampă, cu fântână adâncă cu roată...

Scâncet  între genunchii femeii...

- Nu te uita, Darie...

- Nu mă uit...

Îmi leg ochii de celălalt deal. De acolo începe alt câmp care se întinde neted până la Olt şi dincolo de Olt. O lului în braţe pe Dumitra.

Femeia şopteşte:

         - Tot fată?

        - Tot...

Aud iarăş:

       - Te lepezi de Satana?

      - Mă lepăd...

Pe al doilea cap ţuguiat, chel, boţit, Tiţă Uie presară ţărână.

      - O botez cu numele Dobra, ca pe maică-ta...

Acum Tiţă Uie nu mai are ce rupe. Îşi scoate deabinelea cămaşa şi înfăşoară în ea al doilea copil. Omul a rămas gol până la brâu. Izmenele sunt peticite, slinoase. Pieptul păros a ars de soare.

Cu amândouă fetele în braţe coboară spre sat. Drumul e prăfos, moale, alb. Femeia mai în urmă, sleită, se clatină. Aci, aci să cadă. Nu cade... Umbrele se lungesc, se lungesc...

Pătrundem în sat pe la margine... Uite casa lui Uie... Coliba, gardul viu, de salcâm, dudul cu coaja crăpată în care şi-au făcut sălaş netulburat furnici mari, roşii...

Lehuza se aşează la rădăcina dudului şi-şi sprijină mijlocul de trunchi.

Tiţă Uie caută prin vecini o femee să-l ajute. A găsit-o pe Grădina, muierea fierarului.

         - Să le spălăm, să le’nfăşăm, să chemăm popa să le boteze...

         - E la câmp boaita, le-am botezat eu, cu ţărână.

Vârfurile salcâmilor s’au îngălbenit. Vine cu paşi mari, de catifea, amurgul. Văzduhul miroase a grâu copt, a grâu proaspăt. Satul e ca o insulă într’un ocean de grâu...

Tiţă Uie aduce un maldăr de gunoaie şi aprinde focul, să’ncălzească apa de spălat plozii. Grădina ţiganca scotoceşte prin casă după boarfe curate.

Lehuza stă lângă dud. Stă lângă dud. Genunchii, fusta, glesnele năclăiesc în sânge. Are ochii uscaţi, faţa sleită, pământie. Înfofolite în resturile cămăşii lui Uie fetiţele caută bonţurile ţâţelor.

Îngână ceva lehuza. Poate un cântec. Poate o rugăciune. Poate o jelanie.

     - Ulcelele mamii, ulcele, cu ce să le crească mama pe ele. Ulcelele mamii, ulcele...

Şi-a întins picioarele a odihnă femeia. Se odihnesc două tălpi mari, butucănoase, cu unghii negre, cu călcâie crăpate adânc, să cânte greerii în ele. Se odihneşte Floarea, lehuza...

O găină prăpădită, costelivă, cu moţul zbârcit, scormone în aria goală, uscată.

      - Uşiuăăăă... strigă lehuza, s’o alunge. Apoi începe să molfăie iar între buze, jelania ei.

     - Ulcelele mamei, ulcele, cu ce să le crească mama pe ele. Ulcelele mamei, ulcele...’’

P.S.: Suntem în plină mare proză americană!, gândiţi-vă la Erskine Caldwell (,,Povestiri despre albi şi negri’’) sau la Faulkner.