Fals jurnal de ieri şi de azi: „Funerariile Mamei Mari“

Moto: „Aceasta este, oameni neîncrezători din lumea întreagă, povestea adevărată a Mamei Mari, suverana absolută a regatului Macondo, care a trăit ca stăpână vreme de nouăzeci şi doi de ani şi a murit ca o sfântă într-o marţi din septembrie trecut, iar la funeraliile ei a venit Suveranul Pontif“.

În 1962, cu cinci ani înaintea apariţiei celebrului Un veac de singurătate – Garcia Marquez publica povestirea Funeraliile Mamei Mari care concentra fascinant întreaga viziune magică asupra lumii ce avea să-l proiecteze pe tânărul încă scriitor pe orbita literară mondială, încât la intrarea lui în eternitate, la 87 de ani, cu adevărat oameni neîncrezători din lumea întreagă, în frunte cu toţi marii şefi de stat în funcţiune, de la Obama la Putin şi Suveranul Pontif, dar şi cei mai de seamă dintre ei, trăitori încă în retragere, în numele popoarelor lor, au ţinut să-i aducă suveranului absolut al regatului Macondo - (literatura lumii) -  un omagiu tulburător prin voinţa de a atrage atenţia şi de a recunoaşte că veacul al XX-lea şi începutul acestuia, al XXI-lea, au pierdut pe magicianul bucuriei noastre de neîncrezători care credeam că dacă un elefant nu poate zbura, patru sute îşi puteau lua zborul în orice clipă!

Funerariile Mamei Mari este prima mare poveste adevărată despre lumea în care trăim de o sută şi ceva de ani până azi, şi azi parcă mai vie ca oricând – chiar şi în România – un fabulos rechizitoriu ironic, sarcastic, parabolic la adresa dictaturii şi a dictatorilor de tot soiul, fascinant prin capacitatea fantasticei satire groteşti a universului politic şi social dictatorial – un argument atât de convingător al credinţei că oricât am fi de neîncrezători, Speranţa nu trebuie să ne-o pierdem niciodată, un apel neliniştitor la Speranţă, la şansa noastră de a Spera. Măcar!

În sfârşit, nu cred că se mai pot adăuga acum prea multe noutăţi la sublinierea operei literare şi a acţiunilor vii ale autorului acestei Opere pe care, în mod sigur, vom continua să o descoperim şi mai cuprinzătoare filozofic, la fiecare nouă lectură.

Aşadar, îmi îngădui astăzi, în semn de omagiu al unui slujitor al cuvântului în bogata limbă română în care scrisul lui Garcia Marquez a găsit atâtea echivalente fericite, să vă supun amintirea unei împrejurări care m-a adus, cum nu visam, şi mai ales atunci, în 1979, în Golful Finic, în faţa aceluia care scrisese şi publicase ,, cartea mea cea mai importantă, care poate să mă salveze de la uitare’’, romanul ,,care m-a făcut cel mai fericit scriindu-l, căci este cel pe care am vrut întotdeauna să-l scriu şi în acelaşi timp cel în care mi-am împărtăşit plenar propriile experienţe şi confesiuni’’: Toamna Patriarhului. Deşi tot ce a scris Marquez, absolut tot, a fost scris ca să-şi povestească viaţa. Şi mai mult nu se putea, pentru că viaţa lui întreaga a fost nu numai viaţa unui scriitor, ci şi viaţa unuia dintre marii Oameni ai veacului XX întreg, şi până azi, în ultima lui clipă.

Dar să mă întorc la propria amintire.

În 1979, director al Teatrului Mic şi autor al scenariului filmului Clipa – pe care nu înţeleg de ce nu îl proiectează nimeni ca să se vadă cât se putea şi cum se putea (şi se putea!) – spune şi adevărul, în 1976, când a apărut romanul Clipa, retipărit, azi, în câteva ediţii, în 1979 am fost invitat la Moscova la cea de a şaizecea aniversare a filmului sovietic, grandios sărbătorit în prezenţa unor mari artişti de pe toate meridianele, greu de văzut şi admirat la un loc şi în aceeaşi vreme; mari regizori de film ca Bardem şi Coppola de pildă, care şi-a prezentat avanpremiera Noului Apocalips, când, în vasta sală de spectacole şi proiecţii cinematografică a uriaşului hotel Rosia, atunci cel mai mare din lume, azi lăsând locul unor clădiri şi mai mari – după primele minute de la începerea vizionării au sărit în aer toate cele patruzeci de - tot uriaşe - difuzoare, nerezistând la tunetele războiului din film care intraseră în difuzoare şi ele nu mai reuşiseră, fireşte, rezista, iar reluarea vizionării a cerut o pauza de aproape un ceas!

Între scriitorii celebri ai acelui timp se afla şi Gabriel Garcia Marquez cu soţia Mercedes, cei doi copii şi un prieten cu înfăţişarea unui pensionar  clasic al boemei artistice latino-americane, de care marele romancier nu se despărţea.

Atunci şi-a lansat filmul O dramă la vânătoare compatriotul nostru Emil Loteanu, cetăţean sovietic şi profesor la Institutul de Artă Cinematografică din Moscova. Filmul lui Loteanu a cucerit, după cum a cucerit pe toată lumea actriţa interpretă a rolului protagonist, o fată de abia 18 ani, elevă încă la un liceu de coregrafie din Irkuţc, de o frumuseţe ucigătoare care a uluit pe toată lumea păşind pe culoarele uriaşei săli Rosia ca şi când n-ar fi atins podeaua, plutind pur şi simplu; plutea, am văzut toţi o fiinţă omenească plutind, o siberiană blondă ca o zeiţă care trecea prin faţa noastră plutind şi care continua să plutească şi pe scenă atunci când făcea reverenţele în faţa publicului ce continua să o aplaude furtunos şi electrizat. Era un personaj din mitologia lui Marquez care în loc să meargă plutea şi noi vedeam şi credeam că plutea. A devenit soţia regizorului şi au plecat amândoi în America de unde ea nu s-a mai întors, rămânând la Hollywood.

La premiera filmului lui Loteanu, stăteam lângă Bardem şi aplaudam, la fel de emoţionat ca şi acesta, O dramă la vânătoare.

La sfârşitul Jubileului care a fost un triumf al filmului nu numai sovietic, al prezenţei lumii artistice, chiar al lumii, al opulenţei unei ospitalităţi imperiale, a avut loc o călătorie cu Săgeata albastră la Leningrad, azi Sankt Petersburg şi vizita palatelor ţariste şi spectacolul tunurilor de apă celebre.

În trenul Săgeata albastră, însoţitorul de vagon, şi al nostru, al delegaţiei române, se chinuia să ne arate căt se zbuciuma să găsească puţine cuvinte româneşti ca să ne descoase cu privire la ecoul festivalului în sufletul nostru şi, în general, al invitaţilor la festival, un personaj pricăjit, rus, fireşte, spunea el, şi necontenit binevoitor, dar săracul nu ştia, cum mai ziceam, decât câteva boabe în limba română; acest însoţitor pisălog şi umil, serviabil cu ceai fierbinte şi biscuiţi şi sandwich-uri cu icre negre şi roşii din dotarea Jubileului, avea să-mi fie, peste câţiva ani numai, oaspete la Slătioara, înscris la concursul Festivalului Internaţional Eco-Etno-Folk Film al Fundaţiei "Nişte Ţărani" ca fiind reprezentant al tinerii cinematografii a Republicii Moldova!

Acum, fostul însoţitor de tren vorbea foarte bine româneşte şi, repet, reprezenta cinematografia documentară de la Chişinău. Puneam mâinile pe umerii lui, când o mână, când alta, îl strângeam de umeri şi nu-mi venea să cred că este acelaşi om, şi este adevărat!

Îmi amintesc  acum, chiar acum, cum prin 1987, când mă pregăteam să plec la Moscova în turneu cu Teatrul Mic, venea  să mă viziteze şi să mă întrebe cum stau cu pregătirea turneului, tovarăşul Popov, prim-secretar al Ambasadei Sovietice la Bucureşti, care-mi spunea că este din satul Peredelkino, din vecinătatea Moscovei, unde se aflau şi vilele scriitorilor mari sovietici, că era rus şi vorbea foarte bine româneşte pentru că avea talent la limbi străine. Imediat după desprinderea republicii Moldova şi transformarea ei în Republica Moldovenească, frumosul bărbat, tovarăşul Popov era ministru de externe al Republicii frăţeşti Moldoveneşti!

Peste câţiva ani, de asemenea, aveam să-l întâlnesc în cartierul Herăstrău, în sediul Lukoil, vicepreşedinte pentru România, a celebrei companii ruseşti.

Dar să revin la turneul Teatrului Mic la Moscova, urmărit îndeaproape de tovarăşul prim-secretar al Ambasadei Sovietice la Bucureşti, născut la Peredelkino, lângă Moscova. Invitat oficial în cadrul acordului cultural, Teatrul Mic a fost uitat, cu toată trupa, la minus 30 de grade, în aeroportul Vnukovo. După mai multe ore, cineva şi-a adus aminte de noi şi ne-a invitat într-un autocar şi ne-a dus la pomenitul Hotel Rosia, unde nu ştia nimeni că urma să venim. După alte ore, adăpostiţi într-un hol, călare ca biata Coana Chiriţa în provincie, pe propriile geamantane, au fost  descoperite camerele care ne-ar fi aşteptat, dar pe care nu le găsea nimeni!

A doua zi, aveam să jucăm, totuşi, spectacolul Evul mediu întâmplător, piesa lui Romulus Guga,  în regia lui Dan Piţa, în sala de cinema, fireşte cu o scenă improprie, a cartierului moscovit care adăpostea şi închisoarea politică Lefortovo şi am jucat, cum zic, după aşteptarea, cam trei sferturi de ceas, a publicului, în faţa unei companii de elevi ai Şcolii de ofiţeri de Securitate, tot din cartierul Lefortovo, care şi disciplinaţi şi raşi regulamentar în cap, în mantale verzui noi, au văzut şi ascultat nemişcaţi, neclintiţi spectacolul, două ore, într-o limbă necunoscută, ca la final să se ridice şi să rămână în poziţie de drepţi până când li s-a ordonat stanga - împrejur ca să iasă în zăpada din stradă, în şir indian. Au fost prezenţi la spectacol, nu pot să nu recunosc, şi un director din Ministerul culturii sovietic, care ne uitase la aeroport, vestita cosmonaută Tereşkova, vicepreşedintă a Asociaţiei pentru legăturile culturale cu străinătatea, care nici ea nu ştia decât că suntem de la Bucureşti şi.... compatriotul nostru, autorul filmului O dramă la vânătoare, care ne-a şi felicitat în cunoştinţă de cauză, solidar cu amărăciunea noastră; Ştefan Iordache, Valeria Seciu, Carmen Galin, etc., etc., gloriile Teatrului Mic pe scenă, cu ochii în lacrimi.

La Petersburg, o călătorie scurtă cu vaporul în Golful Finic, şi, minune, întâlnirea cu Gabriel Garcia Marquez, căruia m-a prezentat cineva dintre gazde care i-a spus că sunt şi scriitor şi autor al unui roman despre ţărani premiat de Academia Română, cu adăugirile prieteneşti de rigoare.

Important era pentru mine faptul că mă aflam în faţa Magicianului, că citisem câteva pagini din opera lui şi neapărat Veacul de singurătate, editat în româneşte în 1969, la doi ani, deci, după prima lui apariţie mondială, în traducerea lui Mihnea Gheorghiu şi recunosc că eram emoţionat. Ştiam tot ce se putea ştii atunci, în România,  despre acest scriitor cu adevărat mare, şi am găsit, inspirat pe loc, curajul să-i spun cât îl admir şi cât nu-mi vine să cred, nesperat, că îl cunosc; dar emoţionat, dar şi cu orgoliul succesului, într-o ţară mică, al romanului Nişte ţărani şi astfel i-am sugerat cu patimă şi convingere, se vede şi în fotografia alăturată, contagios cred, ideea unei Asociaţii internaţionale a scriitorilor, care, în primul rând prin el, au întors literatura veacului cu faţa la ţărani, la universul rural, la izvoarele spirituale ale acestui univers, la mitologia ţărănească. Şi am avut credinţa că i-a plăcut ideea, că l-am convins şi când i-am spus cât m-a fascinat fantezia lui fabuloasă, mi-a răspuns că este convins că niciodată nu va putea cuprinde fabulosul din fantezia universului ţărănesc columbian, fabulosul din mitologia acelui Macondo care era, care devenise, Operă a lui Marquez, un glob pământesc de sine plutitor în univers.

-      Niciodată – mi-a spus – cred că nu voi putea să povestesc ca bunica mea, nu voi putea să cuprind imaginaţia ei, a lor, a ţăranilor, a peonilor; nu poate fi egalată fantezia lor şi nici reconstituită la înălţimea visului lor. Acolo sunt eu: în mitologia Mamei Mari.

Şi apoi m-a întrebat cum scriu, fireşte din punct de vedere tehnic.

-      La maşina de scris, zic eu galopat de emoţie,  - dacă n-aş fi învăţat să bat la maşina de scris, n-aş mai fi scris nici un rând, pentru că n-am răbdare să stau până înţepenesc pe scaun, să migălesc cu peniţa stiloului literele.

A început să râdă....

-      Nu scrii pe computer?

-      Nu! mă grăbesc eu din nou, dar nu ştiam ce înseamnă să scriu la computer.

-      E o mare realizare pentru un scriitor, zice el. La un moment dat, îţi vine în minte o idee sau un episod; îl scrii repede pe computer şi când ai nevoie de el,  să zicem, la roman, îl iei din magazia computerului şi îl pui exact la locul lui.

-       Da!, zic eu, tot grăbit, dar nu înţelesesem nimic.

-      Din păcate, computerul e mare, îmi ocupă toată fereastra biroului şi mă împiedică să privesc din când în când, aşa cum îmi place mie când scriu, pe fereastră.

Din nou n-am înţeles decât că trebuie să fie vorba de o maşină mare de scris, foarte mare, cât un dulap. Şi dialogul ăsta se petrecea în 1979! Lucrasem zece ani şi în Televiziune şi nu văzusem încă un computer, nu ştiam cum se poate scrie la el. După mai bine de două decenii, când am împlinit 70 de ani, am învăţat să scriu, ambiţionat, pe computer. Sigur, harul nu ţine de computer, dar distanţa dintre civilizaţii poate fi măsurată. Şi dintre lumi.

♦

O reporteriţă de la Radio Craiova, unde vorbeam, miercuri, despre Garcia Marquez, m-a întrebat dacă i-am scris, cum am convenit, despre Asociaţia Internaţională a scriitorilor care s-au consacrat Universului ţărănesc, în veacul XX.

N-a înţeles când i-am răspuns că, trezit la realitate, la Bucureşti, această corespondenţă era peste puterile mele, de director al Teatrului Mic, mai ales când îmi propusesem să fac Teatrul pe care l-am făcut! Peste puterile şi peste libertăţile şi, nu numai ale mele personale, care mi-au lăsat totuşi libertatea să joc la Teatrul Mic o dramatizare excepţională şi un spectacol excepţional, inspirate de romanul lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta! Şi cu 10 ani înaintea ruşilor! Pe Sărindar! Vestita actriţă de teatru şi film Demidova, care se pregătea să joace la Taganka, la Moscova, Maestrul Şi Margareta, în rolul Margaretei, a venit la Bucureşti să o vadă pe Valeria Seciu în Margareta. La căderea cortinei finale, s-a urcat pe scenă şi i-a sărutat mâna Valeriei Seciu. Spectacolul acesta a fost transmis de multe televiziuni europene, cu Valeria Seciu şi Ştefan Iordache în rolurile principale.

♦

La spectacolul Teatrului Mic cu piesa Evul mediu întâmplător, jucat în turneu la Moscova, în 1987, participase şi cosmonauta Valentina Tereskova. În sala cu public militar surdo-mut, ca să zic aşa, de lângă închisoarea politică Lefortovo! Tereskova zburase în cosmos şi văzuse lumea din cosmos.

Iată alte distanţe dintre civilizaţii şi libertăţi şi lumi ale aceleiaşi jumătăţi  de veac XX, când Teatrul Mic juca la Bucureşti Maestrul şi Margareta, repet, cu 10 ani înaintea ruşilor, Marquez scria, cu harul lui de magician, la computer, Toamna Patriarhului şi Valentina Tereskova vedea, la Moscova, lângă închisoarea politică Lefortovo, Evul mediu întâmplător.