Şi fac asta şi împotriva unei coperte care parcă ar fi fost concepută să ascundă povestea şi să tocească o minimă curiozitate, nu să o stimuleze, şi a unui ,,cuvânt înainte’’ ambiţionat să mă trimită la Camil Petrescu, scriitorul care credea că pericolul cel mai mare pentru literatura română îl constituie profesorii de limba şi literatura română.

Cu întârziere apoi, şi nu pentru că mi s-ar fi tocit curiozitatea şi puterea de a mă entuziasma, intacte şi mai vii chiar la octogenariat, ci pentru că aşa cunoscuta critică de întâmpinare nu are unde să se manifeste, revistele de profil, sărace în pagini, cu tiraje de amante şi apariţii întâmplătoare, nu mai izbutesc demult să fie un vestitor.

La noi nu există, cu o excepţie, două, nici edituri manager care să se bată pentru autorii băştinaşi, aflaţi mai toţi la voia întâmplării pe tarabe la vedere, îndeosebi la târguri şi pe banii lor, atât de puţini.

Aşadar, am trecut de cele două bariere pomenite mai înainte şi m-am scufundat, cucerit, într-un Abecedar al descoperirii mitologiei identitar ţărăneşti – de o frumuseţe subjugantă, slujită, descoperirea, de un har scriitoricesc rar, de o poezie în acelaşi timp original suprarealistă şi savant dezghiocătoare şi revelatoare, aşa cum rar s-au petrecut faptele în literatura română, nu numai de azi, şi care pe mine m-a trimis la Antoine de Saint-Exupery din Micul Prinţ – la poezia şi ironia şi fantezia şi rafinamentul care sunt, toate, altceva decât băştinaşa cozerie provincială din unele poveşti deasupra cărora nu s-au ridicat sinceri, altfel, susţinătorii de pe coperta ,,Jocurilor de nenoroc’’.

Ne aflăm în faţa unei foarte moderne şi europene proze poetice de anvergură care scoate în lumină, cu o fineţe a observaţiei surprinzătoare, dramatismul trăirii ţărăneşti, confundată cu o soartă mereu nemiloasă pe care ţăranul se chinuieşte, cu demnitate şi speranţă neostenită, să o învingă, apărându-şi seninătatea şi curăţenia sentimentelor fundamentale, învăluindu-le şi catifelându-le cu grija să nu le piardă parfumul şi frăgezimea şi puritatea, ascunzându-le chiar, cu o viclenie şi ea dureroasă şi dramatică.

Aici e artist Ştefan Mitroi, în harul cu care cântă şi apară, de pildă, chipul mamei şi iubirea mamei la ţăranul român, în metafore şi parabole de o simbolistică fermecătoare care face ca în reprezentarea ţăranului român chipul mamei să ia locul fecioarei–mame din icoana de pe perete, în desenul voit de abecedar cu care zugrăveşte universul familiei şi îl face revelator pentru o conştiinţă acută a responsabilităţii apărării şi ducerii mai departe a neamului, copii şi părinţi şi bunici şi străbunici care înving viaţa câinească şi o fac adesea frumoasă şi suportabilă, până şi războaiele şi morţile toate, şi ţin morţii vii în conştinţe şi mereu părtaşi.

Şi peste tot poezia suprarealistă din Micul Prinţ, explodând în fantezia prodigioasă a unui scriitor cu condei binecuvântat.

Am citit şi văzut şi înţeles această carte ca pe un savant poetic discurs de recepţie, în descendenţa devotamentului şi iubirii faţă de ţăran din Laudă ţăranului român, original şi tulburător, dacă astfel de recepţii n-ar fi otrăvite de fiecare dată, de doi, trei şulfari de tarabă conjuncturală.

Ce cuvânt mare şi acest cuvânt, şulfă, ce încăpător şi slinos şi nemernic în trup şi la chip şi la faptă şi adăpat la Porţile Orientului de azi, unde licheaua a fost înghiţită de obrăznicia licenţioasă şi tranzacţionistă a canaliei, alt mare cuvânt în limba română.

Dar să mă întorc la poezia şi dramatismul şi lacrămile care ţin loc de cerneală în tocul lui Ştefan Mitroi.

Iată, câteva, trunchiate desigur, extrase care sper să vă îndemne să citiţi o carte, cum mai ziceam, de duminecă, de care nu vă veţi putea despărţi uşor:

....................................................................................................................................

,,Burta unei gravide ce merge la câmp şi aţipeşte pe la prânz în iarbă e un deal pe care urcă furnicile călcând direct pe bătăile inimii celui mic dinăuntru. Pe mama au apucat-o durerile facerii la vie. A venit cu mare osteneală acasă... Era seara de Înviere. După miezul nopţii s-a auzit un plâns de copil. Eram eu, care mă mutasem din burta mamei în burta lumii, sub ochii curioşi ai câtorva furnici.’’

..............................................................................................................................................

,,Din cauza faptului că-i slăbise vederea, îi încurca mereu pe sfinţii de pe pereţi cu oamenii din biserică. D-asta îi şi repezea pe primii, iar celorlalţi le vorbea cu foarte mare evlavie. Doar pentru că s-a întâmplat invers, în sensul că i-au atras atenţia oamenii, pe care el îi confunda cu sfinţii, a observat preotul din Puţintei că pereţii bisericii sunt goi. Adevăraţii sfinţi îşi luaseră tălpăşiţa. Îngerii dispăruseră şi ei din icoane. Rămăsese doar Dumnezeu în biserică.’’

.............................................................................................................................................

,,Ştiu sigur că n-o s-ajung în iad după ce voi muri. Pentru că mama, care stă de-a dreapta Tatălui, o să vrea să mă ţină din nou în braţe şi să mă spele seara pe picioare. De aceea nu-mi este mie frică de moarte. Orice ar fi, ştiu că o să ajung lângă mama în rai. Şi că o să-mi dea de mâncare din lingura ei. Şi-o să-mi facă patul seara. Şi-o să mă spele pe cap la sfârşit de săptămână. Şi-o să mă ducă în ziua de Rusalii la bâlci.’’

..............................................................................................................................................

,,Se făcuse pace. Se terminaseră în fine toate războaiele de pe pământ. Celor aflaţi în viaţă li s-a spus să vină să-şi ia morţii acasă. Toţi morţii, din primul, până la cel din urmă război. Vedeai oamenii vii trăgând după ei câte un cimitir. Cerul era atât de limpede încât se oglindea în el tot pământul. În apele cerului se vedea invers, cimitire trăgând oameni vii după ele. Era către seară, şedeam lungit în iarbă cu ochii după stelele ce trebuiau să răsară curând, când colo, am zărit pe cer un cimitir care-l târa printre nori pe unchiul Dudică. Mi-am îndreptat speriat privirea spre pământ, dându-mi mai apoi seama că era taman pe dos, unchiul Dudică târa cimitirul după el. A venit frate-mio cu morţii! L-am auzit pe tata strigând.’’

...........................................................................................................................................

,,Bătrâneţea, care vine la oameni cu scopul precis de a-i opri din visat, pe el nu l-a putut opri. Abandonase gândul de a zbura. Avea un alt vis acum: să redevină copil. Dacă nu se putea de primăvara până toamna, măcar o singură lună. Dacă nu se putea o lună, măcar o singură zi. Dacă nu se putea o zi, măcar o singură oră. Dacă nu se putea o oră, măcar o singură clipă. Nu făcea altceva decât să aştepte clipa aceasta. Să fi întârziat moartea cu o clipă, una singură, alta decât cea pe care o pândea el, i s-ar fi împlinit visul. Murise, urmând să dispară cu totul de pe lume, fără să i se întâmple lucrul acela ce nu i se mai întâmplase nimănui.’’

..............................................................................................................................................

,,Mama a împlinit ieri, 28 august, 1952, vârsta de 18 ani. Ş-i cam vine să moară de ruşine fiindcă o tot strigă seara un flăcău la poartă şi ea ar vrea să-şi apropie strigătul de buze, ba chiar să doarmă împreună peste noapte, cu capul pe aceeaşi pernă. Dar  dacă îi umblă maică-sa prin gânduri şi-o prinde cu strigătul în pat?! Mai apoi, tot ieri, 28 august, 1941, mama a împlinit vârsta de 7 ani. A început războiul şi-i cam vine să moară de supărare că nu poate să meargă la şcoală. Tu trebuie să ştii să citeşti ce scrie pe câmp, nu ce scrie în cărţi, încearcă s-o consoleze bunica. Ziceam, îi răspunde mama în gând, că poate o să mă mărit mai încolo, şi poate o să am un băiat, iar băiatul meu o să fie poate scriitor, aşa că... Aşa că, şi mai apoi, într-o altă zi de ieri, era prin vara anului 1934, mama hotărî să se ivească pe lume. Se prea putea ca în viaţa ce-o avea de trăit să existe măcar o zi în care să-i vină să moară de drag. Ceea ce aproape s-a întâmplat atunci când m-a născut pe mine.’’

.............................................................................................................................................