un jurnal, de fapt, al unei Doamne Profesoare, un jurnal cu un parfum cuceritor al amintirilor nobile, parfum venind să învăluie ca un borangic fapte şi oameni şi scene dintr-o viaţă în stare să ne facă să roşim azi faţă de halul decăderii spiritualităţii noastre identitare.

          Doamna Hermina, care se trage şi din neamul Ciorogarilor haţegani ajunşi arădeni, amestecaţi, într-un ecumenism avant la lettre înduioşător, cu spiţe ardeleneşti şi chiar sârbeşti şi, poate şi ungureşti, fără ca aluatul acesta să păstreze, în creşterea lui spornică, reziduri ale vreunei, fie şi vremelnice, diferenţieri agresive inter-etnice şi inter-religioase.

          Clasa din primii ani la Şcoala mixtă unde învăţa Doamna Profesoară era  alcătuită, de pildă, din ,,5 români, 3 unguri, restul evrei’’ şi, culmea pentru felul cum am ajuns să gândim noi astăzi, de atunci s-au cimentat pentru totdeauna lecţii de frumoasă morală colegială, prietenească, de familie, de bucuri şi necazuri şi biruinţe biologice asupra vieţii, fiindcă şi Doamna, când scrie fascinantul jurnal are peste 80 de ani şi se bucură să-şi întâlnească la fel de longevivii colegi.

          Pe mine - şi pe noi ne-ar cuceri la fel jurnalul -, m-a subjugat sinteza sociologică privind un univers uman, o civilizaţie, iar civilizaţia a fost atunci, la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, demnă, şi azi cu atât mai mult, de toată admiraţia noastră – bresle consolidate, relaţii inter-etnice dominate de solidaritate în favoarea prezentului şi viitorului comunei sau urbei, istorii ale unor familii care se compuneau asemenea celor hanseatice din celebrul roman al lui Thomas Mann ,,Casa Buddenbrook’’, în sfârşit, anii de copilărie luminaţi de bucuriile simple ale Crăciunului şi Paştelui şi Sfinţilor cei pomeniţi în spaţiul economiei agrare, adolescenţe luminate de sentimentul purităţii şi respectului faţă de prietenie, faţă de logodnă, faţă de căsătorie şi de familie, de ideea de viitor şi de răspundere în faţa societăţii pe care acei tineri o şi construiau.

Rar am întâlnit în literatura română atâta poezie nostalgică a unor amintiri care ne arată, pe noi, românii, chiar dacă e vorba aici de vestul arădean, aflaţi într-un stadiu al civilizaţiei morale, intelectuale, spirituale cu mult, cu foarte mult superior celei în care ne bălăcim azi ca într-o leşie de mahala pestilenţială, sufocaţi de pustiirea produsă de o tehnologie exploatată, paradoxal, spre îndobitocirea agresivă şi globalizantă.

Sub ochii noştri se desfăşoară, galopant şi cuceritor, evoluţia către progres a unei mici localităţi vestice-arădene, Pecica, un fel de târg multietnic şi multicultural care a dat atunci personalităţi autentice ale spiritualităţii româneşti - din neamul Ciorogarilor un mare episcop cărturar orădean -, cum au dat şi neamul Ispravnicilor, al Ciuhandilor timişoreni din care se trag şi personajele principale ale acestui  ,,roman’’ din ,,Caietele Herminei’’; nu e însă lipsit de interes nici faptul că mai de curând târgul a dat şi un reprezentant al administraţiei post-decembriste, vestit pentru comicul ignoranţei sale enciclopedice.

Mă voi opri, în finalul acestei recomandări, la care adaug şi sugestia adresată Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, cea mai dotată tehnic în favoarea digitalizării, să înregistreze şi să difuzeze această carte rară, - mă voi opri zic, la o scenă din ,,Caietele Herminei’’ datorate, editorial vorbind, Doamnelor Rodica Ţabic şi Adriana Popescu.

Doamna Adriana Popescu, este ea însăşi un intelectual de rasă, însoţit de o vastă cultură şi cu merite de excepţie în domeniul teatrului; a fost aproape trei decenii la rând asistenta şi colaboratorul principal, de seamă, al directorului Teatrului Naţional de Televiziune şi apoi al directorului Teatrului Mic şi, în sfârşit, al Naţionalului, aparţinând ea însăşi universului familiilor ţărăneşti înnobilate din vestul arădean, mândră de obârşia ei şi de ramurile neamului ei din care s-au tras şi boieri şi, cum ziceam, un celebru episcop. Împreună cu mama Domniei Sale, au căutat, descoperit şi au reconstituit acest Jurnal al Herminei – şi l-au tipărit, cum se zice, ,,după puterile lor’’, iar azi se zbat să continuie această operă de restituire a unui trecut de lecţia căreia avem atâta nevoie.

Doamna Hermina, la pensie când scria Jurnalul, a făcut o călătorie de curiozitate turistică dar şi de cercetare eminamente sociologică în spaţiile  geografiei noastre vestice şi a ajuns în Balcani care, cum noi şi azi credem, mai aveau până să devină europeni. Civilizaţia acestor Balcani la începutul veacului XX era însă una cu adevărat superioară încât, într-un sat din acest Vest care cuprinde o bună parte din civilizaţia Balcanilor se putea întâlni scena pilduitoare cu care şi închei:

,,Ţara minune unde bacşişul e necunoscut! Bulgaria! Când plănuisem drumul acesta era cam ,,răcoare’’ – cum se zice la noi: gândindu-mă că mă rup de Europa şi intru în centrul Balcanilor. Socoteam drumul acesta mult inferior celui din Jugoslavia. Mânuţa copiilor Ciuhandu făcuse din drumul meu un drum plin de surprize foarte simpatice şi preţioase. Când plecam undeva şi nu ştiam mai mult decât primul oraş din care mă opream, mă înţelesesem cu ei să-mi scrie post-restant, până le voi comunica adresa. Astfel, mergând la poştă la Varna, întâlnii un om cu cultură europeană, care mă primi în familia sa. Mă ispitea grozav Balcanul. În Europa toate oraşele sunt asemănătoare. Foarte puţină diversitate. Pe când în Orient, la fiecare pas e câte o surpriză. O concepţie diferită de a noastră. Amuzant e că atunci când vor să-şi exprime superioritatea, te fac ,,european’’! (Invers ca la noi, azi când spunem de cineva că ,,e retrograd ca unul din Balcani!’’).’’