Când să mai citeşti o carte despre soarta ţării scrisă de un om cinstit când abia faci faţă unei slujbe la serviciul, de stat fireşte, unde pe primul plan se află un program hotărât şi rentabil pentru care trebuie să te şi blindezi ca să  nu primeşti citaţia compromiţătoare de la DNA sau...?

Dar să ne întoarcem la cartea anume care se intitulează România, jocuri de interese, sub semnătura unui personaj în orice caz greu de pus sub semnul întrebării din perspectiva apartenenţei sale la clasa politică din care s-a extras cu o admirabilă grijă pentru prestigiul numelui său: Nicolae Văcăroiu.

Al 160-lea prim-ministru din istoria modernă a României, Nicolae Văcăroiu, şi-a dovedit cu prisosinţă competenţa în spaţiul economic, al economiei naţionale în primul rând, fireşte, dar şi în cel al administraţiei guvernamentale şi al administraţiei parlamentare, până la deţinerea fotoliului de şef de stat în două perioade, când cel pe care îl înlocuia se afla suspendat.

Cartea lui Nicolae Văcăroiu, pomenită mai sus şi pe care o recomand călduros, este, de fapt, un interviu la proporţiile şi virtuţiile unui amplu studiu de caz – cazul falimentării României de azi în ultimii 25 de ani, când bogăţiile unei ţări, în care un popor întreg, cum se spune, a muncit cu sudoarea frunţii 50 de ani, au fost transformate, cum spune Petre Roman în celebra lui formulă, într-un morman de fiare vechi.

Mi-aş permite să recomand cartea în primul rând politicienilor tineri care şi-au asumat, repet, cu atâta dezinvoltură destinele domeniilor pe care le guvernează astăzi şi, până la urmă, iar repet, destinul ţării întregi. Ar merita această carte să fie seminarizată în universul ministerial de azi care alt manual de cunoaştere a realităţii economice pe care o gestionează nici n-o are la dispoziţie.

Iată o pagină numai din această carte revelatoare pentru autoritatea, gravitatea şi luciditatea seminarului la care m-am referit mai înainte.

,,Încă o dată afirm că România a căzut în această perioadă într-o capcană. Capcana unor strategii venite din exterior şi, repet, că echipele aflate la putere au fost echipe de politicieni care au cedat cu uşurinţă la presiuni extrene.,,

,,Poate că oamenii aflaţi la conducere în perioada despre care vorbim, zice reporterul Gheorghe Smeureanu, au avut o accentuată vocaţie europeană care dumneavoastră şi oamenilor dumneavoastră v-a lipisit sau nu aţi lăsat-o să se observe suficient.,,

„Nu – răspunde Nicolae Văcăroiu, nu este vorba despre această vocaţie, ci despre convingerea că o economie nu se poate conduce după ceea ce citeşti în reviste, indiferent cât de prestigioase ar fi ele. În aceste reviste şi în anumite studii prea teoretice nu cred că există observaţia că o ţară în curs de dezvoltare nu are voie să-şi propună drept obiectiv strategic stagnarea sau chiar diminuarea activităţii economice. Să nu fiu greşit înţeles. Nu aş fi putut merge pe principiul că industria românească, cea pe care o moştenisem de la regimul Ceauşescu, trebuia păstrată aşa cum o primiserăm, neştirbită. Dar este inadmisibil ca în trei ani de după revoluţie să pierdem aproape în întregime industria uşoară care nu necesita mari investiţii şi să ajungem la o industrie care să lucreze în lohn, ceea ce s-a întâmplat cu o rapiditate ieşită din comun. S-au închis urgent toate topitoriile de in şi cânepă, toate filaturile, toate ţesătoriile şi nu s-a încercat, cu toate că nivelul de investiţii nu ar fi fost mare, ca această industre să fie sprijinită, ţinând seama că aveam o tradiţie, că existau comenzi, exista piaţă de desfacere. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în producţia de mobilă. Ce am închis noi cu extremă urgenţă? Am închis fabricile de PFL şi PAL care erau principalii producători de materie primă pentru industria mobilei, apoi complexele mari de producere a mobilei au început să piardă rapid piaţa de desfacere, într-un moment când pentru a funcţiona eficient nu aveau nevoie decât de capitalizare, de o garanţie din partea statului pentru obţinerea unor credite externe care să le permită să-şi crească productivitatea şi să-şi păstreze pieţele atât din est cât şi din vest.

Inadmisibil este şi ceea ce s-a întâmplat în industria sticlăriei, o industrie cu tradiţie, unde marile fabrici care aveau exporturi de până la optzeci la sută din producţie s-au prăbuşit în doi, trei ani, sufocate fiind de creditele mari cu dobânzi ridicate pe care au fost nevoite să le contracteze pentru a face faţă finanţării producţiei şi presiunii sindicatelor. Aşa s-a prăbuşit încă un segment valoros al economiei naţionale!”

........................................................

,,Vorbesc în Parlament o oră pe marginea vreunei ordonanţe de urgenţă, prezint argumentat efectele negative pe care le-ar putea provoca în economie, sunt ascultat atent, mi se dă dreptate, dar când se ajunge la vot se şterge cu buretele tot ce am spus, chiar dacă ulterior, după ce se votează, unii senatori care votaseră împotriva a ceea ce am spus eu vin la mine şi îmi dau încă o dată dreptate!!!”

Sigur, ar trebui citată toată cartea! O recomand, însă, pentru că trebuie citită atent, studiată cu creionul în mână de către toţi administratorii politici şi profesionişti, pentru că la noi nu e tot una să fi politician şi profesionist într-un domeniu sau altul.

Au trecut 15 ani de la apariţia acestei cărţi! Nu a prea vorbit nimeni despre ea. Nu s-a prea găsit în librării...

Poate că ar trebui reeditată şi citită cu toată atenţia şi cu toată încrederea.