V.A. Şi în Răsărit şi în Vest?

D.S. Peste tot!, şi care-mi explica că s-a întors acasă, de la Stalingrad, pe jos, „de la Stalingrad am venit – zicea -, ,,manual hipo, adică, pe jos’’ şi chiar aşa a venit săracul, pe jos! Şi pe urmă a fost şi în Tatra şi, peste tot, pe jos. Era generos şi deschis la poveşti, la amintiri. Prin el am descoperit ce a reprezentat pentru ţăranul român războiul. Dincolo de faptul că ţăranii au plecat la război foarte convinşi că era datoria lor să întregească Ţara. Şi vreau să vă spun că atunci nu am auzit, în Slătioara, nici un vaiet de mame, de neveste tinere sau de bărbaţi care plecau la război. Ei plecau parcă la un drum firesc, iar când veneau, în fiecare săptămână, trei, patru, cinci anunţuri, de la regimente, că au murit băieţii ăştia care plecaseră cântând, nu am auzit nici un blestem la adresa războiului unde credeau ei trebuia să moară cineva, pentru că de aia e război. Floarea ţării era secerată, dar tragedia a fost primită cu stoicism, ceea ce m-a impresionat. Ei bine, şi Năiţă Lucean – şi prin el, ţăranul român -, s-a dus la război, convins că trebuie să se ducă, a suferit de dorul de casă, de dorul copiilor, de nevastă, de toate, dar a fost la război ca la munca ogorului! Domnule, ţăranul român a considerat că ăsta e ,,serviciul’’ lui în momentul ăla, şi Năiţă la fel, dar în acelaşi timp, războiul i-a adus ceva extraordinar! A descoperit lumea şi asta a fost ceva nemaipomenit. Erau tineri, nu văzuseră de aproape unii nici tun, nici avioane - de unde avioane, decât pe cer la Slătioara! – repet, unii nu văzuseră nici trenul, în afară de un trenuleţ care şuiera pe aici, la Horezu, dacă ajunseseră până la Horezu, trenul urca Buila ca să ia piatră. Nu văzuseră unii un oraş, nu văzuseră lumea, câmpia - ăsta e un sat de munte -, şi au descoperit-o..., şi ce câmpie! – stepa rusă!... Nu auziseră oamenii vorbind în alte limbi, şi nici nu văzuseră îmbrăcaţi în alte uniforme, decât ale lor şi, cum să vă spun, una din cele mai spectaculoase descoperiri pentru Năiţă Lucean, pentru ei la urma-urmei, a fost nu faptul că mureau oamenii de lângă ei, ceea ce li se părea foarte firesc, ci ciudăţenii de tipul: cum îi sărea unuia mâna din cot, retezată de un glonţ, şi ăla punea cealaltă mâna pe ciot din zborul lui, câte unu, ziceau, rămânea fără cap şi nefericitul mai mergea 7-8 metri fără cap!... Povesteau la cârciumă şi descriau situaţii de acest fel, care nu mai erau de mirare, pentru că ei erau într-un război unde se murea în fel şi chip.

Dar ce i-a impresionat cu adevărat era că mureau cai mulţi, şi asta, pe ei, i-a zguduit teribil; erau bătălii cu cavalerişti şi cădeau caii şi mureau. Îi impresionau cum au murit caii! Nu-i impresiona că au murit oameni mulţi, fiindcă aceştia erau datori, ei erau la datorie, datoria lor era să moară, dar faptul că mureau caii, cai mulţi!... şi pentru Năiţă Lucean, şi pentru atâţia ţărani, pe care i-am descusut eu de-a lungul timpului doar ca să aflu poveştile lor, moartea cailor îi impresionase profund.

Ce crezi că i-a impresionat la Odessa? Nu morţii, nu bombardamentele, nu răpăitul mitralierelor, domnule, ci circul de la Odessa, cu ,,strămoaşa noastră maimuţa care plângea’’, maimuţa care era după gratii, aşa au văzut-o ţăranii mei, după o plasă de sârmă, într-o cuşcă căreia îi dădeau ei ocol şi dincolo de plasa aia de sârmă, în cuşcă, era maimuţa. ,,Şi plângea, domnule, ca Veta lui Haralambie, cu lacrămi, că mi se rupea inima!" – îmi povestea Năiţă. Veta era o ţărancă bătrână care avea, într-adevăr, o faţă de maimuţă, boţită, nenorocită, extraordinar de amărâtă asta, Veta a lui Haralambie; râdea tot satul de ea, căci mai lua şi câte o ţuică, se mai lua în gură la cârciumă cu ţăranii şi era personajul pitoresc al Slătioarei, şi ei descopereau cum plângea maimuţa, cu lacrămi, exact ca Veta! Ei bine, asta au povestit toţi, şi după patruzeci de ani după război, la botez, la nunţi, la Sf. Dumitru, la petreceri, la Paşte, la Crăciun, nu scăpau, în poveştile lor de război, de maimuţa de la Circul din Odessa. Pentru ei războiul era şi o descoperire a lumii...

Această candoare o avea într-o proporţie nemaipomenită Năiţă Lucean, care mi-a împuiat capul, toată copilăria şi tinereţea, cu poveştile lui din război, şi eu l-am ascultat, iar el era fericit. Ce e interesant e că nu adăuga de la el, tot timpul mă lăsa să înţeleg că nu-i ajung cuvintele şi timpul să spună toate câte le-a văzut şi câte se pot întâmpla pe faţa pământului ăstuia, ,,de nici nu ne trece nouă prin cap’’ ce văzuse el pe front. Adică el era foarte important din punctul ăsta de vedere şi foarte băţos. Ne trata, pe ăştia mai tineri, ca unul care ieşise atât de tare din rândul lumii, încăt nu te mai înţelegeai uşor cu el, el era cineva! Avea şi puşcă de vânătoare... şi vâna fară permis, evident.

Când a venit colectivizarea, valul colectivizării, deşi la Slătioara, în satul Olari, unde e zonă de munte, nu s-a făcut colectivizarea, au intrat în panică toţi. Năiţă avea şase copii şi cumpărase pământ pentru ei. Atunci l-a apucat această disperare, disperare care este pornirea românului, şi pe şase bucăţi de pământ a început câte o temelie de casă, căci aşa era rânduiala, aşa ştiau ei că e, şi anume că acolo unde puneai temelie, nu-ţi lua pământul la colectivizare. Aşa a început demenţa! Şi-a chinuit nevasta şi copii; o fugăreală, un cros dement, temelie după temelie, să se repeadă în luncă şi de acolo la altă sfoară de pământ, ca să pună altă temelie, să apuce unde avea curelele de pământ să sape o temelie, cum, necum. Într-adevăr, a înşirat şase temelii de case, şi nu mai venea odată colectivizarea ca să nu apuce să se surpe temeliile astea! El era disperat că se dărâma temelia, fiindcă bani să ridice casele nu avea, dar era împăcat că dacă ar veni colectivizarea el ar scăpa de colectivizare!

Ei bine, această poveste m-a urmărit şi pe mine, tot timpul. Tot lui - pentru nu ştiu ce încurcătură -, i-au făcut un proces şi trebuia să se judece la Horezu. A pus toţi copii în car, cu nevastă cu tot, şi i-a dus la judecătorie, la Horezu. I-a spus judecătorului că, domnule, ce se hotărăşte nu contează, el se supune, e disciplinat, dar nevasta şi copiii îi lasă judecătorului, să facă ce o ştii cu ei, până se întoarce el de unde îl trimit, dacă ăştia mor de foame şi atunci el îi lasă judecătorului...

V.A. Şi care era infracţiunea pe care o comisese?

D.S. Tăiase lemne din pădure. Fapt obişnuit. Tăiase din pădurea care fusese a lui, dar acum era a Statului. Vă daţi seama că nu l-au mai condamnat! Locuri care erau ale lui, dar acuma erau ale Statului... Domnule, ei nu considerau că furau din pădurea Statului! El tăiase lemnele de la el din pădure... Din această confuzie între proprietatea statului şi proprietatea personală s-a iscat o tragică epopee, al cărei epilog îl trăiesc ei şi astăzi! Pe de altă parte însă, e bine să ne amintim că din această confuzie – dintre proprietatea individuală, devenită proprietate de stat, şi proprietatea de stat ca atare –, s-a născut şi liniştea cu care s-a generalizat orice problemă din socialism, pentru ca furtul din avutul obştesc să nu fie un păcat, fireşte, din punctul de vedere al hoţului!

Aici, lângă casa mea, în spatele căsuţei de vară în care stăm noi acum, au făcut o fântână, într-o vară, în '80 şi ceva; erau călduri mari de tot, nişte zile toride, o vară chiar năbădăioasă, şi lucrătorii de la fântână veneau pe la patru dimineaţa, cum se crăpa bine de ziuă, ca să poată lucra, că nu puteau de căldură, şi vorbeau tare, ca şi când ar fi strigat unul la altul, şi m-au sculat şi pe mine, că erau aproape, îi auzeam. Aveau un mod de a vorbi foarte tare, parcă era unul în Măgură, iar celălalt în Măgurice, şi m-am sculat şi eu pe la patru şi jumătate şi m-am dus la ei. „Bună dimineaţa!" „Bună dimineaţa, domnule Dinu!" „Ce faceţi, măi, aici?" „Ce să facem? Ne apucarăm de fântâna asta". Unul era jos în fântână şi încărca cu hârleţul un cazan mare de tot, ca o oală, un ceaun imens, „hârdău" îi ziceau ei, şi era altul care stătea pe buza fântânii, cu picioarele desculţe atârnând deasupra capului ăluia care săpa la vreo patru-cinci metri jos,  şi fuma un chiştoc de ţigară, şi mai era unul care stătea lângă fântână, în picioare, cu pălăria trasă pe ochi şi cocăia în picioare. Ăsta era schimbul celui de jos. Cel din fântână trebuia să încarce hârdăul şi să strige ,,gata!’’, „trage!" şi ăştia doi de sus învârteau o roată de lemn ca la fântână şi trăgeau cu lanţul hârdăul plin de pământ, îl descărcau şi pe urmă trecea celălalt jos, şi aşa mai departe. „Şi tu ce faci, mă, tu, aici?" „Păi, ce să fac, mai cocăi şi eu – zice ăsta cu picioarele atârnate deasupra celui care săpa – că n-am dormit, sunt rupt de oase, n-am dormit absolut deloc." „Dar unde ai fost?" „Am fost la furat de lemne, domnule! Mi-am terminat lemnele şi m-au trimis ai mei: ,,Du-te mă şi tu şi fură, că toţi au furat, toţi şi-au luat partea şi tu nu te-ai dus şi acuma încep ăştia să cotrobăie iar!" Cam o dată pe lună veneau paznicii pădurilor, pădurarii, şi controlau pădurea şi muierile îi îndemnau pe bărbaţi să se ducă, să fure lemne, să nu rămână mai prejos!

V.A. Ca pe frontieră, când trece patrula?

D.S. Da! Şi îmi spunea că a fost la furat, ca o chestie tot de serviciu, foarte firesc. N-avea nici o umbră de ruşine că furase. „Păi, zic, şi furaţi voi, aşa, ziua-n amiaza mare?" „Ei, în amiaza mare! Nu vedeţi că furăm noaptea?!  Ce să facem? Dacă fiecare fură din partea lui, nu-i nici o supărare." Asta era toată chestia!

V.A. Furau din ceea ce li se furase de către stat!

D.S. Şi atunci confuzia asta totală, şi liniştea cu care se putea fura atunci a făcut ca până astăzi acest cuvânt „furt" să fie golit de toată semnificaţia lui de vinovăţie.

V.A. De păcat!

D.S. Şi de păcat!... S-a generalizat şi a devenit un sport naţional. Asta e o globalizare a hoţiei în România, dacă se poate spune aşa.

P.S.: Pagini din Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian, în curs de apariţie.