Şi totuşi, ceva mi-a sunat întotdeauna fals sau… nu ştiu, nedus până la capăt, neînceput de la început. Oamenii ăştia – gata să se ia de piept cu Dumnezeu – deveneau brusc nişte căţeluşi schelăitori când venea vorba despre propria lor familie, mai ales despre mămica şi despre tăticul lor şi evident… despre ei înşişi. Critica li se diminuază până la resorbţie totală când în discuţie nu mai este Tatăl ceresc ci tăticul pământesc. Când laserul sfredelitor al spiritului lor acid şi lucid nu mai cade pe figura îndepărtată a transcendentului, ci pe feţele familiare ale rudelor de gradul I şi II, acesta se preschimbă repede în lumină „lină” şi duioasă. Iar figura din oglindă este, cum altfel, cea mai nobilă dintre toate – căci cum ar mai putea fi atât de critică cu ceilalţi? Bombardierele decolează de pe o bază sigură – propriul sine – ferită, prin definiţie, (în primul rând) de  (propriile) atacuri.

De aceea cred literatura confesivă cu tentă şi miză existenţială de la noi mi s-a părut întotdeauna nesinceră şi neverosimilă. Nu se poate ca un spirit atât de exersat în descoperirea relelor şi bubelor lumii să nu poată distinge decât nuanţe de imaculat în privinţa sa şi alor săi. E cu neputinţă se denunţi o lume atât de oribilă dintre petalele unui crin. Măcar şi pentru faptul că acest crin a făcut compromisul de a răsări printre şi de a se hrăni cu miasmele acestei lumi.

Românii existenţialişti desfid legea psihanalitică potrivit căreia conflictul cu părintele de acelaşi sex este legat de conflictulul cu autoritatea socială în general (religie, cultură, norme, tradiţie). În viziunea lor intimă aceasta din urmă este câh, dar părinţii şi familia sunt bun-bun. Aşa ceva însă nu se poate. Mai întâi de toate pentru că părintele este pentru copiii săi de acelaşi sex – exponentul ordinii sociale largi în cadrul microclimatului familial. Rolurile se împart între tată şi mamă şi de aici şi bipartiţia încrucişată a conflictelor cu părinţii. În „familia tradiţională” părintele de sex masculin va solicita „băieţilor” să se comporte într-un mod adecvat cerinţelor sociale actuale, le va impune fiilor săi standardele şi normele de comportament pe care, în general, le solicită societatea de la elementul masculin. Mama va face acelaşi lucru cu fetele ei – şi tocmai de aceea, pe bună dreptate, tatăl pare că este mai dur cu fiii săi, dar  - în cazul în care le are – mai relaxat cu fiicele sale şi viceversa. Nu atât o relaţie oedipiană, nu o dorinţă secret incestuoasă le face pe fete să-şi iubească mai mult taţii şi pe băieţi să fie mai ataşaţi de mamele lor, ci faptul că copiii se simt mai liberi în faţa unui părinte el însuşi liber de sarcina / povara de a transmite „învăţăturile” şi rigorile sociale, de a-i deprinde de mici cu jugul la care urmează a fi înhămaţi de către societate. Părintele joacă pentru copilul de acelaşi sex rolul pe care-l are un îmblânzitor de cai. Iar până ce să accepte hamul şi şaua, calul – născut liber – va da din copite şi va face mişcări de rodeo. Libertatea noastră este cea care se revoltă în faţa constrângerilor impuse – prin părintele de acelaşi sex – de către societate şi nu dorinţa (destul de improbabilă) de a ne culca cu celălalt părinte. Altfel spus, noi sfidăm mai întâi societatea prin părintele de acelaşi sex care încearcă se ne transmită rigorile ei şi să ne educe / dreseze în conformitate cu ele. Părintele de sex opus – neavând aceeaşi „responsabilitate” – ne place mai mult şi  faţă de el avem sentimentul că ne înţelege tocmai pentru că nu-l mai asociem (cel puţin nu atât de mult) cu principiul realităţii. Dar, cum în afara principiului realităţii, nu mai există, conform psihanalizei, decât principiul plăcerii – această figură parentală (părintele de sex opus) tinde să devină arhetipul libidoului descătuşat, al iubirii necondiţionate. (De aici – până la „simbolul” dorinţei carnale – nu mai este decât un pas. Simţim că părintele de sex opus „ne face toate plăcerile” – când de fapt cea mai mare plăcere este că ne face să ne simţim liberi în faţa lui, că nu ne solicită să executăm numărul de dresură socială pe care ni-l cere, clipă de clipă, părintele de acelaşi sex. Freud se înşeală când crede că atracţia sexuală faţă de părintele de sex opus explică conflictul cu părintele de acelaşi sex. De fapt mai întâi este conflictul cu părintele de acelaşi sex care duce la distingerea pe un alt fundal al celuilalt părinte care, neexercitând aceeaşi presiune constrângătoare, este asociat cu plăcerea, al cărei „simbol” suprem este plăcerea sexuală.)

Revenind la tema de la care am plecat. Existenţialiştii noştri se ceartă cu universul şi cu tatăl ceresc, dar tatăl pământesc beneficiază de o ciudată imunitate. Acelaşi lucru este valabil pentru existenţialiste şi mamele lor. „Totul până la mama!” Filmul de groază al universului şi societăţii se întrerupe şi urmează telenovela tată / mamă perfect/ă, plin/ă de virtute şi de virtuţi. Existenţialistul nostru uită sau se face că uită că şi mama şi tata fac parte din universul/societatea denigrate şi că, volens-nolens, ei poartă, în mic, toate sau multe dintre viciile şi defectele pe care la scară macro le denunţă cu atâta voluptate, preferând să creadă, probabil, mai curând în imaculata concepţiune a părinţilor săi decât să accepte faptul mult mai firesc al naşterii lor în păcat. Părinţii noştri sunt, în istoria noastră personală, primii exponenţi ai societăţii / ordinii sociale cu care urmează să ne confruntăm mai târziu, ei sunt reprezentanţii „legii” sociale – cu toate „relele” acesteia. Conflictul nostru cu autoritatea socială nu poate fi redus la un „conflict nerezolvat” cu părintele de acelaşi sex pentru că, aşa cum am văzut, acest din urmă conflict chiar este, el însuşi, in nucce, un conflict cu autoritatea socială.

Critica socială se opreşte în pragul casei, nu îndrăznim să mergem mai departe… până în sufragerie sau până în dormitorul părinţilor. Acest spaţiu sacrosanct nu poate fi încălcat, în mintea românilor, oricât de recalcitranţi şi contestatari ai ordinii sociale ar fi altfel. Or, ipoteza mea este că acest tip de critică şi acest tip de lamentaţie „existenţialistă” sunt la fel de solide precum spuma mării în faptul serii. E doar o imitaţie „trandy”, un împrumut al formelor (evident, fără fond) din spaţiul occidental, din marea literatură „autenticistă”. Ne place să ne zburlim la unii şi la alţii şi cu toţii la Marele Arhitect, dar nici prin cap nu ne-ar trece să gândim în felul lui Houellebecq la părinţii noştri. O Scrisoare către tata – nu a văzut şi nu va vedea curând cultura română, unde mai mult taţii vorbesc fiilor lor – dulce-dojenitor-înţelept-patriarhal – începând de la Învăţăturile lui Neagoe Basarab până la Scrisori către fiul meu. Există în cultura noastră o autocenzură extrem de puternică privitoare la părinţi – care trebuie priviţi şi trataţi ca „icoane”, ca sfinţi pe pământ, ca oameni „cărora le datorăm totul” etc. etc. Până şi cântecele hip-hap / rap care se vor (şi chiar sunt) extrem de dure în privinţa ordinii sociale actuale devin imediat mieunitoare când în vers se strecoară gândul duios la „mama” sau la „tatăl” cantautorului. Glasul care câteva secunde înainte lătra privitor la „mă-ta” devine plin de respect când vorbeşte de „mama”. Niciodată n-am auzit şi nu cred că voi apuca să aud în cultura sau subcultura română versuri atât de îndrăzneţe, atât de iconoclaste precum cele din cântecul lui Jim Morrison: „Father?! – Yes, son! – I wanna kill you! Mother? Yes son! I want you!”

Ceea ce nu are rădăcini puternice este sortit să fie lesne dislocat de primul vânticel îngheţat. La fel şi cu protestele noastre sociale. Este suficient să se mârâie puţin mai tare la noi ca să ne piară tot curajul nihilist şi anarhist pentru că el nu este susţinut de o autentică confruntare originară cu autoritatea, încarnată iniţial de propriii părinţi. Românii refuză să-şi trăiască angoasele primordiale privitoare la părinţii lor, să-şi aducă la lumină primele trăiri negative în faţa autorităţii / supra-eului parental, căci după cum ştim există în cultura română o puternică rezistenţă la practica psihanalitică, rezistenţă cultivată şi încurajată de elitele spirituale ale acestei culturi. De aceea, încă odată, protestul nostru social este atât de subţire, atât de superficial, atât de lipsit de urmări. Nu stă pe nimic, este o simplă „modă” importată din afară, din literatura „autentică” occidentală. Acea literatură e însă întemeiată pe confruntarea cu propriii „demoni”. De altfel, nici iubirea faţă de părinţi nu este atât de profundă pe cât ar fi dacă ar veni firesc după prealabila lor „demolare”, după de-mitizarea lor. Ea se limitează la clişee şi sloganuri ieftine, demne de muzica lăutărească, nu atinge niciodată înălţimea re-spectului, a privirii de două ori întru luciditate. (Când „părinţii naţiunii” au fost de-mititizaţi prin lucrările istorice ale unui Lucian Boia sau Neagu Djuvara – tot poporul a sărit ca ars. Horia Roman Patapievici a fost şi el pus la zid când a încercat să zică ceva privitor la originile noastre sordide.)

Şi de ce ar fi acest lucru atât de important? De ce o bună relaţie negativă cu propriii părinţi – trăită până la capăt, în mod conştient – ar reprezenta ceva dezirabil? Dincolo de beneficiile de necuprins ale adevărului (căci adevărul ne face liberi), văd în această analiză catartică a relaţiilor cu propriile noastre origini ceva fundamental pentru fiinţa umană, pentru natura noastră omenească. Spre deosebire de animal a cărui adaptare la schimbările mediului înconjurător se face prin schimbarea organismului său, omul se defineşte printr-o adaptare inversă – el încearcă să schimbe mediul înconjurător în raport cu propriile sale nevoi, idealuri şi aspiraţii. Diferenţa nu este radicală, ci graduală – căci primitivul, spre deosebire de individul civilizat, mai mult se adaptează el mediului decât adaptează mediul la nevoile sale, deci în acest sens este– horribile dictu! – mai puţin om decât individul civilizat. Adaptarea autoplastică defineşte animalul, adaptarea aloplastică defineşte fiinţa umană.[1] Or noi venim pe lume cu o sete enormă de a schimba lumea în care trăim (este nevoia noastră primordial umană, tradusă naiv în dorinţa exprimată adesea de copiii mici –  „de a salva lumea”.) „A salva lumea” traduce de fapt această nevoie fundamental umană de a schimba mediul în conformitate cu propriile noastre dorinţe şi cu propria noastră voinţă. Or, mediul (social) se înfăţişează într-o formă stabilită deja, ordonată şi fixă prin părinţii noştri. Libertatea noastră este primordial vexată de această întâlnire cu ordinea socială – ai cărei primi exponenţi sunt părinţii noştri şi rudele noastre apropiate. De celalaltă parte ei vor încerca să ne facă să renunţăm la tendinţa noastră (înnăscută, fundamental umană) de adaptare aloplastică şi să adoptăm comportamentul animal de adaptare autoplastică. Să ne schimbăm noi culoarea în funcţie de culoarea mediului înconjurător. Să ne limităm noi voinţa între graniţele societăţii actuale. Da, într-un cuvânt, să fim mai mult animale decât oameni. De aceea idealurile noastre sunt aşezate pe patul lui Procust, ajustate ici-colo în aşa fel încât să corespundă utilităţii şi nevoilor sociale. Şi mai bine fără idealuri! De aceea suntem educaţi – într-o formă sau alta – să fim utili, folositori societăţii. Este vorba, evident, de societatea actuală. De aceea suntem repede botezaţi într-o religie sau alta – pentru ca atunci când spiritul nostru propriu va întâlni problemele esenţiale – să fie deja prea târziu – şi să trebuiască să se adapteze la formele deja primite. Da, cuvântul iese acum la suprafaţă: suntem castraţi – din punct de vedere spiritual – de la cele mai mici vârste şi suntem castraţi de către propriii noştri părinţi. Culturile civilizate se definesc printr-o libertate mai mare de afirmare a sinelui propriu  - ceea ce înseamnă în primul rând dreptul dat noilor generaţii de a contesta ordinea socială prezentă şi de a încerca să-şi impună propria tablă de valori, ceea ce presupune disponibilitatea „bătrânilor” de a-şi acomoda propriul sistem de valori cu noile revendicări axiologice, dacă nu vor să fie eliminaţi brutal. La noi însă Noul este tăiat de la rădăcină, iar existenţialismul românesc este doar un existenţialism… eunuc.


[1] Pentru această distincţie vezi Erich Fromm, Omul pentru sine. O cercetare asupra psihologiei morale, Editura Trei, 2017, p. 51

Text publicat şi în Dilema Veche, nr. 708, 14-20 septembrie 2017