„Există autori proscrişi, puşi pe lista neagră” - Interviu cu Laurence Tâcu

Constantin Tacou şi Emil Cioran FOTOGRAFII Arhiva l'Herne

Nu ştii dacă e cochetărie, semn de libertate sau asumare a originilor. Sau poate toate la un loc: Laurence Tâcu, directoarea editurii franceze L’Herne, îşi ortografiază numele cu o diacritică românească. În 2011 editoarea cu origini aromâne a fost la originea scoaterii la licitaţie, la Paris, a unui lot de documente Cioran provenind din România, o afacere controversată în epocă.

De mai bine de 60 de ani, L’Herne e celebră pentru „Caietele” sale, impozante monografii critice, dedicate unor autori foarte diverşi şi de multe ori aflaţi pe contrasens faţă de curentele la modă. Originalitatea editorială vine dintr-o libertate: formatul mare al caietelor (în mod curios foarte uşoare!) te invită să descoperi un autor prin alăturarea unor texte atipice, amintiri, scrisori, documente inedite, studii critice nedogmatice. De la primele monografii dedicate unor Céline, Borges, Ezra Pound, sau Henri Michaux, după 1970, şi odată cu venirea la conducerea editurii a lui Constantin Tacou, poliglot, traducător de origine aromână – sunt (re)descoperiţi critic scriitorii şi filozofii din Est: Thomas Mann, Fiodor Dostoïevski, Karl Kraus, Carl Gustav Jung, Friedrich Nietzsche. Cioran şi Eliade, prieteni apopiaţi ai editorului Constantin Tacou, figurează cu numeroase titluri în catalogul editurii. În 1977 apare „Cahier Mircea Eliade”, iar în 2009, este editat unul dintre ultimele proiecte ale lui Constantin Tacou (1926-2001), Caietul Cioran, cu valorificarea dosarului de securitate al scriitorului.

După 2000, Laurence Tâcu, fiica editorului cu origini aromâne, preia editura şi orientează seria Caietelor spre filozofi şi scriitori contemporani, impunînd totodată noi colecţii. Fidelă spiritului liber al caietelor, editoarea evocă moştenirea literară şi atavică a Balcanilor şi, afirmînd propria pendulare între mai multe origini culturale, schiţează un portret necomplezent mediului editorial contemporan.

Cum aţi trăit atentatele de la Paris din ianuarie?

Laurence Tâcu : În societatea franceză există tabu-uri. Nu trebuie minimalizat ceea ce s-a întâmplat pe 7 ianuarie, a fost profund dramatic. În acelaşi timp a fost ca o supapă care s-a deschis, o eliberare de tabu-uri pe fondul unor enorme frustrări în societate. Oamenii au ieşit în stradă să apere Charlie Hebdo, fiindcă era vorba despre identitate. Societatea civilă va ieşi ceva mai structurată din această încercare. S-a văzut prin impulsul de a ieşi spontan într-un marş al străzii, aparte de lumea politică, incapabilă şi impotentă.Am realizat că există celule islamiste în stare de somnolenţă, în Franţa, în Belgia, în Germania, în Europa, pe care nimeni nu voia să le vadă. De altfel, există grupuri non politice internaţionale care demonstrează că au mai multă putere de reacţie şi de acţiune decît guvernele sau politicienii în Europa, mă refer la „Anonymus” care a blocat site-uri djihadiste. Ceea ce trăim este revelator şi în alt sens. Se vede cu ochiul liber o discrepanţă între boom-ul tehnologic – generaţii de tineri extrem de competenţi în noile tehnologii – şi civilizaţia şi democraţia aparentă în care trăim şi care nu este decît un sistem înapoiat cu politicieni depăşiţi cu totul de puterea tehnologiilor, la decenii în urmă.

Recent, aţi cerut şi aţi obţinut cetăţenia română.De ce?

L. T.: Nu m-am simţit niciodată complet franceză. Rădăcinile tatălui le-am resimţit ca pe ceva foarte special. Mama, crescută în Ţara Galilor, era pe jumătate englezoaică, tata era macedo-român.Şi mama şi tata aveau un accent teribil în franceză. M-am simţit de partea tatălui prin temperament. Cred că sîngele vorbeşte, cum se spune.Mai ales atunci cînd eşti crescut într-un context antinomic, pentru că temperamentul francez n-are nimic în comun cu temperamentul balcanic.Balcanicii improvizează, francezii sunt circumspecţi, suspicioşi. Balcanicii îşi exprimă sentimentele, se livrează, francezii menţin o distanţă şi o anumită ipocrizie.

Tatăl meu, Constantin Tacou, era un om plin de farmecul balcanic, toţi ce care l-au cunoscut spun asta. A ajuns în Franţa după 1948, a traversat Europa în condiţii foarte dure, după ce proprietăţile şi ferma bunicului meu din România au fost confiscate de guvernul comunist. Ar fi vrut să plece în Argentina, îi plăcea Borges. La Paris a locuit la Hotel des Etrangers, pe rue de la Grande Chaumière. Ştiu pentru că am recuperat dosarul său de naturalizare şi a fost foarte dur să descopăr unde locuia în epocă.

El vorbea foarte bine turca şi un dialect turco-mongol, pentru că la ferma din România lucrau mulţi muncitori turci. De altfel el crescuse în Macedonia orientală, în Grecia, unde erau de asemenea mulţi turci. La Paris a fost asistentul lui Georges Dumézil la Institutul de Limbi orientale şi apoi a lucrat ca documentarist la Unesco. Mama mea, care tocmai ajunsese în Franţa, mergea împreună cu o verişoară să facă conversaţie şi să ducă haine studenţilor săraci care locuiau la Hotel des Etrangers. Aşa l-a cunoscut pe tata. O iubire fulgerătoare: mama a rupt logodna anterioară, e o poveste foarte romantică. Tata era şi a rămas pînă la sfîşitul vieţii un bărbat foarte frumos. Era spiritual, vorbea foarte bine franceza, de altfel în România în epoca respectivă toată lumea vorbea franceză. La ferma sa, la 150 de km de Bucureşti, tata primea din Franţa, fiind abonat, La Nouvelle Revue française (NRF). În biblioteca de la fermă erau rafturi întregi cu numere din NRF. Macedo-românii au fost  aduşi de guvernul român la sfîrşitul anilor 1920 şi au primt pămînturi ca să se instaleze la frontiera cu Bulgaria, unde incursiunile erau foarte frecvente. Aromânii erau reputaţi pentru a fi foarte războinici şi bine înarmaţi. Se pare că au pacificat într-o anumită măsură zona, care făcea parte din Cadrilater şi care a revenit, după aceea în 1940 Bulgariei. Abia apoi familia a primit aceste pământuri la vreo 150 de km de Bucureşti. După 1989 au fost în parte recuperate.

Cînd lucra la Unesco, Dominique de Roux, fondatorul editurii L’Herne l-a luat drept asociat, şi tata a preluat conducerea editurii în 1976. Editura a crescut enorm. Publicul s-a fidelizat nu neapărat prin bestseller-uri dar prin căutarea a ceva peren. Alături de Caiete, continuăm să publicăm texte inedite. De exemplu, nuvela „Malentendu à Moscou” de Simone de Beauvoir s-a tradus în 17 limbi.   

Tatăl dvs. editorul Constantin Tacou şi Emil Cioran au fost prieteni. Ce îi lega?

L.T.: Cioran venea tot timpul la editură, la tata. Aveam cred 17 ani cînd l-am văzut prima oară. Cred că pentru Cioran era important şi faptul că tata era un compatriot. Amuzant este că vorbeau împreună numai în franceză, cu accentul lor teribil cu tot, să-l tai cu cuţitul. Cioran era foarte vorbăreţ. Din cînd în cînd cîte o frază în româneşte, dar nu mai mult. Apoi să nu uităm că Cioran, în epoca Ceauşescu, părea destul de paranoic. Se întîlneau ca să meargă la restaurant, la colţul străzii Verneuil, lîngă minister. Cioran întorcea tot timpul capul, să vadă dacă nu e urmărit. Am publicat Le Cahier Cioran, după deschiderea dosarelor de securitate; prin operaţiunea „Berger”- Ciobanul  statul român voia recuperarea lui Cioran,voia ca Cioran să revină în ţară şi a trimis, în acest sens, spioni la Paris. Unul dintre ei l-a vizitat pe Cioran care i-a dat o carte cu autograf şi întreaga vizită e descrisă de spionul respectiv, cu redarea exactă a conversaţiei. Pentru francezi e revelatoare conştientizarea unui astfel de sistem de supraveghere.

Ce ştiaţi – trăind în Franţa dar avînd rădăcini româneşti - despre România acelor ani?

L. T.: Am cunoscut, ca adolescentă, România sub Ceauşescu. Rudele pe linie paternă mă invitau în vacanţe. Îmi amintesc de ambianţa de delaţiune, de suspiciune constantă. Fiecare deplasare trebuia semnalată.Am fost la Vama Veche, un fel de nomansland, unde cînta un grup de rock, care m-a marcat. Era „Roşu şi Negru”. Stăteam în gazdă la oameni şi noaptea intram pe fereastră cînd mă întorceam de la concert ca să nu le dau ocazia să noteze unde am fost, de la ce oră şi pînă la ce oră. Pe la 15 ani, mătuşa mea, Sultana Maitec, sora tatălui, m-a invitat la Mogoşoaia, un palat foarte frumos care era casa scriitorilor şi artiştilor, cu toţii mai mult sau mai puţin supravegheaţi. La un moment dat un scriitor a venit la mine şi mi-a spus că ar avea un manuscris şi m-a întrebat dacă aş putea să îl duc în Franţa. Era Virgil Tănase. Se întîmpla în 1965.

Şi aţi luat manuscrisul lui Virgil Tănase în Franţa?

Citiţi continuarea interviului în Dilema Veche.