INTERVIU Evgheni Vodolazkin, scriitor: „Creştinismul este ameninţat acum din toate părţile“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Scriitorul rus Evgheni Vodolazkin, noua stea a literaturii de la Răsărit şi nu numai, s-a aflat luna trecută la Bucureşti pentru a-şi lansa romanul „Soloviov şi Larionov“, apărut la Editura Humanitas. Cartea este publicată în 2009, aşadar înaintea marelui succes cu „Laur“, şi – deşi cele două romane nu seamănă absolut deloc între ele – este la fel de substanţială în felul ei.

Ca oricărui autor ajuns la un astfel de statut, lui Vodolazkin i se cere, cum ar fi de publicul strâns în mod impresionant la lansare şi la discuţia cu H.R. Patapievici de a doua zi, să dezvăluie sensul vieţii, al istoriei şi al întregului univers. Noi ne-am mulţumit să aflăm de la reputatul oaspete răspunsul la chestiuni mai „simple“, cum ar fi pericolele imigraţiei masive în Europa, rolul Rusiei ca putere mondială şi tragedia conflictului cu Ucraina, influenţele lui Soljeniţîn şi Tarkovski asupra sa, şansele ecumenismului sau paralela Ev Mediu / modernitate.

Doinel Tronaru: Sunteţi specialist în literatură veche şi în istoria Evului Mediu rus. Care este motivul pentru care, la un moment dat, aţi trecut la literatură propriu-zisă, la ficţiune?
Evgheni Vodolazkin: Până la 40 de ani am fost cercetător al vechii literaturi ruse şi această situaţie mă satisfăcea în întregime. Era o cale de cunoaştere raţională a lumii, pentru că ştiinţa este o modalitate raţională de cunoaştere. Însă cu timpul omul câştigă o experienţă care nu se încadrează în cadrul raţionalului. Tot ce nu se încadrează în gândirea raţională se încadrează în literatură, pentru că literatura uneşte raţionalul cu iraţionalul. Dar asta nu înseamnă că am renunţat să mă ocup de ştiinţă. Încerc să combin creaţia literară cu munca ştiinţifică şi vreau să vă spun că este din ce în ce mai dificil în fiecare zi.

Europa răpită a doua oară

Aţi debutat în 2005 cu romanul „Răpirea Europei“. Despre ce era vorba în el, pe scurt?
Este ceea ce se numeşte bildungsroman; este despre modul în care omul se maturizează şi intră în viaţa socială. Dar nu îl încadrez între succesele mele. Este prea social...

Deci nu era nimic istoric?
Nu, totul este contemporan acolo, nu e istorie. În carte se prezintă evenimentele contemporane foarte detaliat, ceea ce nu-mi mai permit astăzi.

De ce?
Pentru că m-am schimbat foarte mult în interior. Atunci aveam idealuri sociale, iar acum idealurile mele s-au mutat în sfera personalului. Asta nu înseamnă că aş considera că omul nu trebuie să interacţioneze cu lumea, pentru că un ajutor de bază pentru cei din jur este să lucrezi foarte atent cu tine însuţi.

Cunoaştem, bineînţeles, mitul Europei. Putem duce metafora mai departe şi am putea considera actuala migraţie islamică pe continent ca o a doua „răpire a Europei“? Cum ar putea fi valorificat literar acest moment istoric?
Cred că acum are loc un eveniment foarte important în istoria Europei şi nu sunt convins că guvernele europene înţeleg ce se petrece. Cel puţin comportamentul lor nu dovedeşte acest lucru. În istorie au fost migraţii mari ale popoarelor şi disclocări mari, dar s-au desfăşurat foarte dramatic. Nu este vorba că unele popoare sunt bune şi altele sunt rele, doar sunt diferite. Şi când un chimist începe într-o retortă să unească diferiţi agenţi, trebuie să ştie care va fi reacţia dintre aceştia. Mi-e teamă că „chimiştii“ noştri nu cunosc acest lucru.

Revenire la lumea bipolară?

„Soloviov şi Larionov“ este o metaficţiune despre text şi mediul academic, iar „Laur“ una despre Evul Mediu rus. Deşi pot fi văzute ca fiind postmoderne, cele două cărţi sunt foarte diferite între ele. Cum aţi defini vârsta literară căreia îi aparţineţi şi care sunt noile mijloace literare pe care le-aţi utilizat pentru a scrie aceste cărţi?
Trăim acum într-o epocă literară care nu a fost încă definită de nimeni. Putem s-o definim într-un mod complicat ca fiind ceea ce a rămas în locul postmodernismului. Postmodernismul a fost foarte important pentru că a jucat un rol substanţial în cultură. Însă postmodernismul a fost un fenomen distructiv, pentru că distrugea status quo-ul literar anterior. Cuvântului „distructiv“ nu-i dau niciun sens rău. Ideea este că uneori în cultură este necesar să se demonteze vechile construcţii. Însă, cu toate acestea, principalul scop al culturii este confirmarea, nu negarea. Iar postmodernismul a trecut foarte lin de la negare la confirmare. Când construcţiile acestea au încetat să mai fie exotice, a reieşit că de fapt are capacitatea să confirme. Eu am o lucrare prin care pot să dovedesc că postmodernismul este strâns legat de poetica Evului Mediu. Aceasta se poate observa în cele mai diferite sfere. Fără să intru în detalii, aş dori doar să vă spun că ceea ce în romanul „Laur“ este considerat postmodernist este, de fapt, un fenomen pur medieval (ceva similar se află şi în opera cinematografică a marelui regizor Serghei Paradjanov – nota mea).

Sunteţi născut la Kiev. Ţinând cont de asemănările şi diferenţele istorice dintre cele două popoare, rus şi ucrainean, credeţi că Rusia şi Ucraina ar trebui să evolueze împreună sau separat? Care vor fi consecinţele acestei falii din prezent?
Sunt absolut convins că ucrainenii şi ruşii trebuie să fie împreună. Ucrainenii şi ruşii, împreună cu belaruşii, sunt trei ramuri ale unui singur trunchi şi întreaga lor istorie au interacţionat într-un fel sau altul. Şi nu a fost doar o simplă interacţiune, a fost o viaţă în comun. Ceea ce se petrece acum este o tragedie, dar este o tragedie în familie. Şi este foarte important ca într-o ceartă oribilă din familie cineva să spună: dar ce facem noi? Certurile în familie sunt urâte, însă aici există o particularitate: o mare capacitate de iertare a celuilalt, tocmai pentru că oamenii aceştia nu sunt străini. Şi eu sunt convins că o să ne întoarcem la o viaţă de familie bună cu ucrainenii.

Care ar trebui să fie rolul istoric al Federaţiei Ruse pe plan internaţional în acest moment?
Cred că cu adevărat ideală, oricât de ciudat ar părea, este construcţia care exista în vremurile sovietice. Nu sunt un admirator al epocii sovietice, dar atunci când existau doi poli lumea era mult mai bună. După părerea mea, Rusia şi America trebuie să colaboreze în mod constructiv. Sunt diferite, însă nu au motive de antagonism. Noi şi americanii suntem oameni care aparţinem aceleiaşi culturi creştine şi ne este uşor să ne înţelegem unii pe ceilalţi. Cred că acest sistem de echilibru, de contrabalansare, care exista în vremurile sovietice, Moscova şi Washingtonul, trebuie să se întoarcă, să revină, şi atunci va da o stabilitate omenirii; pentru că atunci când omenirea este unipolară, este o mare tentaţie, atunci eşti tentat să faci tot ce se poate. Dar un alt aspect este că, spre deosebire de vremurile sovietice, relaţia nu trebuie să fie antagonistă, ci de parteneriat.

„Nu m-a influenţat Rubliov“

Care-i relaţia dvs. cu celebrul film „Andrei Rubliov“, scris de Andrei Koncealovski şi Andrei Tarkovski? V-a influenţat în crearea personajului din „Laur“?
Filmul îmi place, dar „Laur“ este cu totul altceva. Filmul nu a avut o influenţă directă asupra mea.

Dar este un film corect despre secolul al XIV-lea, nu atât ca detalii, cât ca semnificaţie, ca interpretare a Evului Mediu?
Este un punct de vedere asupra Evului Mediu, care are dreptul să existe ca punct de vedere. Şi este unul din cele mai bune filme din epoca sovietică, mai ales pentru că nu este deloc sovietic.

Nu vă feriţi să vă definiţi ca autor creştin...
Eu nu mă definesc ca autor creştin. Nu mi se pare corect, eu sunt un creştin care scrie.

Reformulez: ca un om credincios. Care-i relaţia dvs. cu cele două mari personalităţi ruse ale secolului XX, Soljeniţîn şi Tarkovski, cu o operă diversă, trăitori în era comunistă, dar ambii cu o profundă ancorare în creştinism? Cum ar veni, nişte creştini care erau (şi) artişti.
Faţă de aceste două personalităţi am un respect profund. Mai ales că acum în Rusia se aud voci care-l pun sub semnul întrebării, al îndoielii pe Soljeniţîn. Apare acuzaţia ciudată că nu ar fi fost suficient de patriot, şi diferite alte lucruri. Soljeniţîn este unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, în primul rând poate pentru că nu este doar simplu scriitor. Pentru el literatura este mai mult decât literatură. El trece graniţa între literatură şi viaţă. El îşi îndeplinea un rol, şi aş vrea să nu sune aceasta ca în cazul unui prooroc. Pentru că, dacă ne aducem aminte de proorocii Vechiului Testament, ei aveau două funcţii: prima, de a condamna şi a doua, poate mai puţin importantă, era prevederea. Şi aceste două funcţii au fost îndeplinite de Soljeniţîn, probabil singurul care a îndeplinit aceste două funcţii. Acest început de condamnare îi enervează acum pe unii, şi este foarte trist. În ceea ce-l priveşte pe Tarkovski, este cu totul alt om. El a fost una dintre puţinele guri de aer proaspăt în epoca sovietică, pentru că era unul dintre cei care dădea speranţă. Nu dat fiind faptul că spunea lucrurilor pe nume, direct, ci prin stilul său, care era atât de diferit de tot ceea ce era sovietic. Pur şi simplu disipa această realitate gri, sovietică. Aşa că noi, oamenii din generaţia mai veche, îi suntem foarte recunoscători.

„Dumnezeu nu mai este în centrul lumii“, şi poate-i mai bine aşa

Aţi afirmat că între sfinţii ortodocşi şi cei catolici asemănările sunt mai mari decât deosebirile. Totuşi, cele două confesiuni provenite din Schismă au creat tipuri de civilizaţie diferite. Cum credeţi că s-ar putea, în acest moment, apropia cele două biserici şi cele două „lumi“, în contextul unei Europe unite? Cum s-ar putea depăşi falia, într-o perspectivă istorică mai largă?
Sunt convins că o să vină ziua când o să ne unim. Sigur că această apropiere şi unire nu va avea loc în cadrul noii Europe, pentru că Europa este o formaţiune politică, iar Biserica este un fenomen metafizic în primul rând. Noi şi catolicii avem nevoie unii de ceilalţi, şi eu vorbesc ca un om cu credinţă ortodoxă. Acum creştinătatea se află sub o presiune puternică, şi ne va apropia probabil nevoia de a ne ajuta unii pe ceilalţi.

V-aţi întrebat retoric: ştim noi ceva în plus despre Dumnezeu faţă de omul Evului Mediu? Din punct de vedere spiritual, omul modern a câştigat sau a pierdut ceva faţă de omul medieval?
Este o întrebare foarte dificilă. Pe de o parte, în Evul Mediu, Dumnezeu era în centrul lumii. Chiar şi în copilărie, primul lucru pe care-l afla copilul era ceva despre Dumnezeu. Acum Dumnezeu nu mai este în centrul lumii... Ştiţi, când ţi se spune despre lucruri înalte tot timpul, aceasta poate să te facă să te întorci cu spatele la ideea de Dumnezeu. Vreau să spun că relaţia liberă cu Dumnezeu are şi ea avantajele ei. Faptul că omul îl găseşte acum pe Dumnezeu liber, singur, are avantajele sale faţă de situaţia din Evul Mediu. Iar dacă statul nu îl împiedică, aşa cum era în epoca sovietică, este o situaţie normală.

Traducere de Natalia Polikarpov

CV
Savant şi scriitor de ficţiune


Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde şi-a făcut studiile universitare. Este doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puşkinskii Dom) din Sankt Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări ştiinţifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor şi a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum şi a lucrării Cuvioşii Kiril, Ferapont şi Martinian din Belozersk.

În paralel, începe să scrie literatură. Debutează în 2005 cu romanul Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov şi Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi şi Bolşaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii şi eseuri Instrumentul limbii.

În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelaţia literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câştigător al Premiului Bolşaia Kniga – Premiul întâi şi Premiul cititorilor – şi câştigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naţionalnîi Bestseller (Bestsellerul Naţional) şi Russkii Buker (Booker Rus). Opera literară a lui Evgheni Vodolazkin este în curs de traducere în peste douăzeci de ţări.

image

Citeşte şi: Recviem pentru Uniunea Sovietică

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite