Eu şi Nina Cassian

La plecarea dintre noi a Poetei, reluăm cele două interviuri pe care le-am realizat cu doamna Nina Cassian, unul în 2005 pentru “România liberă”, celălalt în 2008 pentru “Evenimentul zilei”.

1. Nina Cassian: „Nu mă simt evreul rătăcitor“

A trecut de curand prin Romania poeta Nina Cassian, nume legendar al vietii culturale postbelice, stabilita de 20 de ani la New York. Prilejul a fost lansarea, de catre Institutul Cultural Roman, a volumului al III-lea al cartii de amintiri "Memoria ca zestre" si, profitand de scurta sedere in tara, am avut o amabila discutie cu scriitoarea.

A cata oara sunteti in Romania dupa 1989?

Dupa Revolutie cred c-am fost de cel putin o duzina de ori. Schimbarile sunt evidente, cel putin de doi ani incoace: strazi mai curate, mai bine pavate, cladirile de asemenea. In 1991, cand am venit pentru prima oara dupa 6 ani, Bucurestiul devenise foarte exotic si pitoresc, dar deloc mai placut sau mai vesel.

Care-i cea mai frumoasa amintire cu care ati plecat de-aici, din Romania?

Ei, Doamne, viata mea toata! Toata copilaria mea magica, de la Brasov, bineinteles oameni, prieteni, sotul meu; marea mai ales, ca si muntii pe care m-am catarat nu o data. Plecam din Romania fara sa plec cu totul, pentru ca duceam cu mine limba, care, cred eu, e teritoriul esential al unui popor. Am continuat sa scriu in romaneste.

"In '91, primarul Halaicu credea ca raposasem"

Stiati ca va veti mai intoarce atunci?

Am plecat pe post de schimb de profesori, pentru trei luni, dar, din pacate, a intervenit arestarea lui Gheorghe Ursu, caruia i se gasisera in jurnal versurile sarcastice scrise de mine la adresa Ceausestilor. Afland, de la fiica sa, ca a fost ucis, m-am gandit ca nu era chiar momentul sa ma intorc; dupa un an si jumatate, am cerut azil politic. Dupa aceea, am asteptat sa se schimbe ceva in Romania si, in 1991, am venit si-am vrut sa vin de tot, dar pentru asta trebuia sa am unde sa locuiesc si mi s-a refuzat. Primarul Halaicu, la care m-am dus sa-i cer o locuinta, cand m-a vazut, mi-a spus: "A, credeam c-ati raposat!" Pentru locuinta in care statuse verisoara mea, scriitoarea Sanda Radian, mi s-a refuzat repartitia, viceprimarul si-a repartizat-o siesi, desi avea proprietate personala. Am simtit ca sunt pentru a doua oara alungata din tara. Cand am mai venit, am dormit in holurile prietenilor, pe sofale, dar, oricat de simpatic ai fi, nu trebuie sa depasesti masura ospitalitatii. Acum 7 ani m-am maritat cu actualul meu sot, care a fost timp de 40 de ani directorul artistic al filarmonicii din Brooklyn; avem foarte multe lucruri in comun, dar nu stiu cum a acceptat sa-si ia pe umeri aceasta povara care sunt eu, adica sa se insoare cu mine care eram, si sunt, o femeie batrana, urata, saraca s.a.m.d. De atunci, bineinteles ca problema intoarcerii definitive in tara a palit, daca n-a pierit cu desavarsire. Nu cred ca-l pot smulge din radacina lui si sa-l transplantez in Romania mea.

Unde va aflati pe 11 septembrie 2001, ce-ati facut in ziua aceea?

11 septembrie? Ce data-i asta?

Pai, data atentatelor de la World Trade Center...

A, am vazut totul, scrie in cartea mea, la televizor exact cand lucrurile se intamplau...

Ca si noi de aici...

Chiar ati vazut in direct?

Da, ca toata lumea.

Nu mi-a venit sa cred, ceva inspaimantator. Locuim in apropiere de Manhattan, dar nu chiar acolo, pe Roosevelt Island, cam la 10 km distanta. De la fereastra mea se vede raul care curge de la stanga la dreapta, iar dupa cateva ceasuri il vad curgand de la dreapta la stanga, pentru ca sunt de fapt doua brate ale oceanului si e, in realitate, vorba de o maree.

"Am avut un vis, ca si Martin Luther King"

Va simtiti evreul ratacitor, o data printre meandrele ideologiei si apoi de-a lungul planetei?

Nu, absolut deloc. In primul rand ca n-am ratacit atat de mult; in al doilea rand, nu m-am parasit niciodata pe mine, eu am fost aceeasi si n-am inregistrat modificari dramatice. Nu sunt de felul meu o calatoare...

Ma refeream si la partea ideologica...

Din punct de vedere ideologic, tot asa, sunt aceeasi fiinta, probabil extrem de naiva, dar careia i-a placut sa viseze; am avut un vis, cum a spus Martin Luther King: o imbratisare generala, o sfera de aur, disparitia antagonismelor sangeoase intre clase, rase, popoare, natiuni, disparitia razboiului, disparitia banului, ochiul dracului, disparitia statului, visam la o utopie care, ca orice utopie, nu are sansa de a se materializa sau, in clipa cand se incearca, se transforma in contrariul ei...

Aceasta este soarta utopiilor... Vezi si utopia recenta a multiculturalismului.

In clipa cand devine realitate, s-a transformat in ce? In totalitarism, in dictatura, in macel... Se pare ca orice idee in aparenta foarte generoasa si globala si care vrea sa rezolve toate problemele e ceva nerealizabil. Nu stiu din ce motiv, nu sunt un analist politic, nu sunt nici om de stiinta, nici istoric, habar n-am de ce. Am sperat, in mod naiv si aberant, desi vazusem Revolutia Franceza, care a dus la Teroare, dar am sperat cu incapatanare ca poate istoria nu se repeta. Iata ca se repeta. Si s-a repetat. Istoria nu este istoria luptelor de clasa, istoria este o succesiune sangeroasa de lupte pentru putere.

"Nu am citit De ce iubim femeile"

De care identitate va simtiti cel mai mult apropiata, considerati ca va reprezinta cel mai bine: cea americana, cea romaneasca sau cea evreiasca?

Identitatea mea ramane romaneasca de la A la Z, nu ma simt americana. Nu s-a schimbat nimic, am aceeasi identitate. La toate recitalurile de poezie pe care le-am avut in lume, in dreptul numelui meu este scris Romania. Poezia mea scrisa in engleza nu stiu daca este mai buna sau mai proasta decat cea scrisa in romaneste, dar este alta voce.

Le-ati putea traduce in romana?

Urmatorul volum, la care lucrez acum, va cuprinde versuri traduse de mine dintr-o limba in alta.

Ati urmarit evolutia literaturii romane dupa ce ati plecat?

Oarecum sunt la curent, sunt abonata la revista "Dilema".

V-a placut ceva in mod deosebit?

Sigur ca da, primul volum din "Orbitor" al lui Mircea Cartarescu este splendid; "Levantul" il citisem de mult, "Nostalgia" n-am citit, nici "De ce iubim femeile"! Nu pot chiar sa urmaresc tot, l-am urmarit pe Breban... Cred ca Mircea Cartarescu este un scriitor de mana intai.

"Breban se considera Supraomul"

Breban...

Breban? E un mare scriitor, extrem de inegal, dar in ultima vreme i-am citit cele doua volume deocamdata din "Sensul vietii", am o gramada de pareri critice la adresa lui. Noi am fost si prieteni, timp de 30 de ani (zambet). Imi pare rau ca si-a parasit uneltele de romancier, acum volumele lui sunt un fel de monologuri ale autorului, personajele nu exista de fapt, exista autorul, care monologheaza interminabil, sufocant, niste discursuri intrerupte de hahauri.

El e si foarte orgolios...

Cat despre orgoliul lui, chiar si pomenesc in carte despre megalomania lui furibunda, el pierzandu-l din vedere pentru ca apoi sa-si reaminteasca de fostul meu sot, Al. I. Stefanescu, care e primul care l-a remarcat pe Breban. Omitandu-l pe Ali, dar ce vorbesc eu, recunostinta sau gratitudinea e probabil semn de mediocritate, asta e pentru oamenii de rand, sa fie recunoscatori, el e supraomul, bineinteles. Filozofia pe care o exhiba Breban este foarte sovaielnica, nu se constituie intr-un sistem. Eu nu cred ca Breban a devenit peste noapte filozof, dar are o gandire puternica. Si cusururile lui sunt enorme, dar si calitatile sunt supradimensionate, el in general e un personaj supradimensionat. Continuu sa cred ca e un mare scriitor.

V-a mai facut cineva o impresie atat de puternica, cum, iata, s-a intamplat in cazul lui Nicolae Breban?

O serie de poete: Ileana Malancioiu, Constanta Buzea, multe, nu vreau sa fac omisiuni. Am scris de bine despre Mariana Marin, care a murit. Ii apare acum in engleza o carte, iar eu am un cuvant inainte. Nu-mi place ideea de aparitie in ciopor a generatiilor. Totusi, peste poezia multor scriitori recenti se asterne un patent care uniformizeaza si-mi displace.

Cand eram mic, am citit "Nica fara frica", mi-a placut, dar nu mai tin minte nimic, insa dupa Revolutie am citit ca era o carte cu tenta ideologica.

Poate prima varianta din 1952, a urmat o a doua varianta, in care am scos aceste sechele, iar cam prin '75 am facut o piesa pentru copii care s-a jucat la Tandarica, o versiune total noua, violent anticeausista, incat prietenii care ieseau se intrebau "cum de i-au dat drumul?". Caracatita-Imparat era o referinta destul de clara; era interpretat de Ion Caramitru.

Considerati ca "Nica fara frica" si "Ninigra si Aligru" mai pot fi reeditate acum?

Oricand.

(Interviul a apărut pe 1 decembrie 2005, în ziarul “România liberă”)

2. Nina Cassian: “Tot ce am scris îşi are sorgintea în experienţa mea personală”

Celebra poetă născută în România, stabilită de 20 de ani în Statele Unite, remomorează, la 83 de ani, pentru EVZ, existenţa sa zbuciumată şi spectaculoasă.

Un amabil interviu a fost acordat pentru EVZ de poeta Nina Cassian, figură esenţială a vieţii literare româneşti postbelice, stabilită din 1987 la New York.

Ce nu aţi spus în cele trei cărţi de memorii şi în alte interviuri, dar consideraţi că ar merita spus acum?

Nina Cassian: Am oroare să mă repet, de aceea consider cele trei cărţi de amintiri, intitulate “Memoria ca zestre” şi apărute la Institutul Cultural Român, între 2003 şi 2005, şi un fel de epitaf al propriei mele vieţi, acolo am spus tot ceea ce vroiam să spun şi să amintesc, de aceea, datorită sincerităţii lor brute, chiar brutale, au fost şi întâmpinate cu reacţii atât de amestecate. Pe de altă parte, în toate interviurile pe care le-am dat în România (mi-amintesc cu plăcere şi de cel pe care mi l-aţi luat chiar dumneavoastră, acum câţiva ani), am fost întrebată cam aceleaşi lucruri, sunt secvenţe din biografia mea pe care le-am relatat de destule ori, aşa că aştept şi altfel de întrebări, mai... ieşite din comun, din rutină.

M-am căsătorit, la 18 ani, din dragoste

Viaţa dumneavoastră, atât de spectaculoasă şi bogată, se intersectează în vreun fel cu opera, cu poezia (la nivelul influenţei directe, bineînţeles, nu la cel al sublimării emoţiilor)?

Nu ştiu cât de “spectaculoasă şi bogată”, cum vă exprimaţi, ar fi fost viaţa mea şi în ce măsură cititorii “Evenimentului zilei” ar fi interesaţi de aceasta...

Ideea întrebării era: Aţi folosit experienţele proprii în literatură? Cu alte cuvinte, există elemente autobiografice în literatura dvs. (exceptând volumele de memorii, bineînţeles)?

Aceasta, stimate interlocutor, este o întrebare fundamentală. Deja banalizata afirmaţie a lui Flaubert cum că “Madame Bovary, c’est moi” – ea este cât se poate de adevărată. Tot ce am scris îşi are sorgintea în experienţa mea personală dobândită prin cele cinci simţuri, poate mai multe, la care se adaogă lecturile. Fireşte, totul e transfigurat, în metafore, în proiecţii şi interpretări nu odată transcendente, cuvintele devenind cumva “obiective”, permiţându-mi “comunicarea”, bucuria de a fi recunoscută ca atare de experienţa altora, a cititorilor!

Aş dori să ştiu mai multe despre cei trei soţi ai dvs. (care v-au marcat, fiecare, într-un fel sau altul, existenţa): Vladimir Colin, Al. I. Ştefănescu şi Maurice Edwards.

Despre cei trei soţi ai mei... Primul, scriitorul Vladimir Colin, ne-am luat din dragoste, aveam 18 ani, el 21, ne uneau şi idealuri comune: poezia şi schimbarea în bine a lumii (eram amândoi ilegalişti – al doilea ideal nu s-a realizat niciodată, transformându-se în contrariul lui...).

După 5 ani, l-am întâlnit pe Al. I. Ştefănescu, profesor de franceză şi ziarist la “Contemporanul”. Am divorţat de Colin şi foarte curând m-am măritat cu Ali (aşa cum îl alintam eu şi toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape), care (după cum am scris în “Memoria ca zestre”) nu fusese nici ilegalist, nici nu-i plăcea poezia, mai ales cea modernă, dar exercita asupra mea o autoritate (era cu aproape 10 ani mai în vârstă) de care “eternul (meu) feminin” avea nevoie şi pe care tânărul Colin nu mi-o putea oferi.

După 36 de ani de căsnicie pasională, Ali a murit, iar eu am intrat într-un doliu amarnic pentru 10 ani, agravat şi de exilul involuntar în America.

În fine (chiar “al fine”), m-am măritat cu americanul Maurice Edwards (fost, timp de 40 de ani, director artistic al Filarmonicii din Brooklyn), cu care, de zece ani încoace, împart o comunicare multiplă şi profundă. De altfel, l-aţi cunoscut la precedenta noastră întâlnire. Aşa cum vă spuneam atunci, deşi avem foarte multe lucruri în comun, “nu ştiu cum a acceptat să-şi ia pe umeri această povară care sunt eu, adică să se însoare cu mine care eram, şi sunt, o femeie bătrână, urâtă, săracă ş.a.m.d.”...

Din toate aceste relatări, lipsesc mii de detalii şi de nuanţe, dar nu-mi permite, mai mult, spaţiul...

Marin Preda avea un auz perfect

Legat de “eternul masculin”: dintre bărbaţii pe care i-aţi cunoscut (incluzându-i pe cei trei soţi, dar nereferindu-ne numai la ei), cine sunt cei care v-au lăsat amintirile cele mai puternice, de neuitat, ca să spun aşa? Legat de întrebarea a doua: cei care sunt scriitori v-au influenţat în vreun fel în ceea ce aţi scris ulterior? Şi viceversa, puteţi da exemple de bărbaţi pe care i-aţi inspirat, cărora le-aţi fost “muză”?

V-aş trimite din nou la cărţile mele de memorii... Dintre alţi bărbaţi, îl evoc fără dubiu pe Marin Preda, cu personalitatea lui fascinantă, auzul lui perfect, originalitatea şi intensitatea trăirilor lui. Despre alt mare prozator postbelic, Nicolae Breban, v-am spus data trecută: e un mare scriitor, extrem de inegal însă. Am fost şi prieteni buni, timp de 30 de ani. Recunoştinţa şi gratitudinea sunt probabil semn de mediocritate pentru el, asta e pentru oamenii de rând, să fie recunoscători, el se consideră Supraomul, bineînţeles. Cusururile lui sunt enorme, dar şi calităţile lui sunt supradimensionate, el în general e un personaj supradimensionat.

Cum v-aţi integrat în cultura americană? La ce lucraţi acum? Când vă veţi mai întoarce în România?

Deşi m-am integrat greu, dar cu succes, identitatea mea rămâne românească, nu mă simt americană. La toate recitalurile de poezie pe care le-am avut în lume, în dreptul numelui meu este scris România. Poezia mea scrisă în engleză nu ştiu dacă este mai bună sau mai proastă decât cea scrisă în româneşte, dar este altă voce.

Nu ştiu dacă ştiţi, dar luna trecută am avut, în Auditoriumul Institutului Cultural Român din New York, o întâlnire în care am vorbit despre “poezie şi exil”. Pretextul a fost prezentarea unui dialog televizat, realizat în 2007 pentru Televiziunea Română de ICR New York, şi am continuat “live” – împreună cu Iuliana Ciugulea şi Călin-Andrei Mihăilescu, producătorul şi respectivul prezentatorul seriei de interviuri – dialogul de pe ecran.

Lucrez la un volum de poezie care va cuprinde versuri traduse de mine dintr-o limbă în alta, din română în engleză şi din engleză în română.

Aşa cum am mai spus de nenumărate ori, principala problemă, legată de vizitele în România, este că nu am unde să locuiesc, mi s-a refuzat, la prima întoarcere după ’90, repartizarea unei locuinţe. Aşa cum spuneam, “când am mai venit, am dormit în holurile prietenilor, pe sofale, dar, oricât de simpatic ai fi, nu trebuie să depăşeşti măsura ospitalităţii”.

Toţi prietenii mei gălăţeni sunt morţi

Povestiţi-mi puţin despre perioada de ilegalitate, din timpul războiului, de “elan romantic”, mai puţin cunoscută publicului.

La 16 ani, în 1941, m-am încadrat în organizaţia ilegală a Tineretului Comunist (unde, de altfel, l-am cunoscut şi pe primul meu soţ, scriitorul Vladimir Colin), visând să mântui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase... Să nu uităm că fascismul era în plin elan, inclusiv legile antirasiale şi antievreieşti.

Cât despre armonia pe care o visam şi ce s-a ales din ea... Aşa cum am spus de fiecare dată, “am avut un vis”, cum zicea Martin Luther King, visam la o utopie care, ca orice utopie, nu are şansa de a se materializa sau, în clipa în care se încearcă, se transformă în contrariul ei. În clipa când devine realitate, s-a transformat în totalitarism, în dictatură, în măcel.

Sunteţi născută în Galaţi. Cum vă raportaţi la acest oraş, mai ales la cel interbelic, deseori mitizat de unii dintre (marii) scriitori născuţi aici, dar mai puţin vizibil în publicul larg decât apropiatul Brăila, de exemplu?

În ce priveşte oraşul, l-am părăsit când nu împlinisem doi ani. Copilăria mi-am petrecut-o la Braşov şi pe acesta îl consider oraşul meu de baştină.

Dintre prietenii gălăţeni: pe Camillo Baciu l-am cunoscut prea puţin, mult mai mult pe Iordan Chimet şi foarte mult pe Gheorghe Ursu, despre care am scris de nenumărate ori, despre martirajul lui – şi nu vreau să mă repet. Dintre gălăţeni, l-aţi omis pe Ovid S. Crohmălniceanu, cu care am fost prietenă timp de decenii. Toţi sunt morţi.

VIAŢA

„Eu am iubit Partidul, dar Partidul nu m-a iubit pe mine”

Pe 27 noiembrie 1924 se năştea, la Galaţi, cea căreia, „într-un moment de proastă inspiraţie” (după cum spune chiar ea), părinţii i-au pus numele Renée-Annie. Imediat au strigat-o, însă, Nina, aşa că viitoarea poetă şi-a auzit „bizarul nume mic” de-abia la prima strigare a catalogului din clasa întâi. Familia Ninei era de origine evreiască, iar tatăl ei, I. Cassian-Mătăsaru, a fost un cunoscut traducător; lui, spune Nina Cassian, îi datorează pasiunea pentru muzică, poezie, limba română. Familia s-a mutat la Braşov, oraş definit mai târziu de poetă ca „un basm perpetuu”, „un burg mirosind a poveste şi a vechime”. Aici Nina urmează Liceul Principesa Elena.

După copilăria fericită, urmează adolescenţa amară. „Pe la 11 ani, mă urâţisem”, spune poeta. Familia se mută la Bucureşti, „oraş lipsit de reliefuri şi de feerie”, unde Nina urmează cursurile Institutului Pompilian. Aici, în plin război şi persecuţie antisemită, Nina Cassian intră, la vârsta de 16 ani, în organizaţia Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate, unde îl cunoaşte pe primul său soţ, viitorul scriitor Vladimir Colin. Vor fi căsătoriţi între 1943 şi 1948.

În acelaşi timp, încercările ei poetice sunt încurajate cu entuziasm de „greii” Tudor Arghezi şi Ion Barbu, ultimul fiind chiar îndrăgostit de tânăra poetă. „Un cânt de mat argint al palei Nina / Mai greu ca orbul lunii îl socot”, a scris marele poet şi matematician. În 1946, Ion Barbu o „unge” poetă, adnotându-i manuscrisul volumului „La scara 1/1” în termeni superlativi. Diferenţa de vârstă între cei doi poeţi era de 30 de ani, iar mai târziu Nina Cassian a considerat că „relaţia noastră a fost afectată datorită tinereţii mele nesăbuite”.

Nina Cassian a debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri avangardiste „La scara 1/1”. Volumul este atacat ideologic în ziarul „Scânteia”, aşa că autoarea începe să scrie treptat poezie proletcultistă, următorii opt ani publicând numeroase volume de acest fel: „Sufletul nostru”, „An viu – nouă sute şi şaptesprezece”, „Tinereţe”, „Florile patriei”. Totuşi, cea pe care o consideră „cea mai proletcultistă carte a mea”, „Horea nu mai este singur” (1952), este blamată violent de criticul dogmatic (la acea vreme) Paul Georgescu, sub titlul „O manifestare virulentă de formalism”, urmând o indicaţie de partid. După 1956, Nina Cassian se întoarce la „uneltele poetice” adevărate, prin volume ca „Vârstele anului” (1957), „Dialogul vântului cu marea” (1957), „Sărbătorile zilnice” (1961), „Spectacol în aer liber – o monografie a dragostei” (1961), „Să ne facem daruri” (1963), iar treptat va deveni din ce în ce mai ostilă autorităţilor comuniste, alegând, în 1987, să rămână în Statele Unite. Aşa cum spunea mai târziu Nina Cassian, „Eu am iubit Partidul, dar Partidul nu m-a iubit pe mine”...

În România, Nina Cassian publică peste 50 de volume de poezie – printre care “Disciplina harfei”, “Cronofagie”, “Recviem”, “Loto-poeme”, “Suave”, “Cearta cu haosul” –, proză – “Atât de grozavă şi adio” şi “Confidenţe fictive” – şi eseuri. În anii ’50, se refugiază şi în literatura pentru copii, pe care o scrie cu mare plăcere: “Nică fără frică”, “Ce-a văzut Oana”, “Prinţul Miorlau”. Este şi o traducătoare neobosită, din Shakespeare, Bertold Brecht, Christian Morgenstern, Iannis Ritsos sau Paul Celan.

În 1985, Nina Cassian ajunge în SUA, ca visiting professor (printr-o bursă Soros), iniţial pentru trei luni, dar arestarea lui Gheorghe Ursu – al cărui jurnal menţiona părerile ei anti-Ceauşescu şi transcria câteva poezioare satirice – şi, ulterior, asasinarea lui în închisoare o determină să amâne întoarcerea, iar după un an şi jumătate să ceară azil politic.

În 1991, poeta a dorit să se întoarcă în România, dar indolenţa şi corupţia primarului general şi a celui de sector, care au refuzat să-i repartizeze, conform legii, o locuinţă, au făcut-o să plece din nou. Primarul Halaicu i s-a adresat chiar cu cuvintele: “A, credeam c-aţi răposat!”. Nina Cassian consideră că a fost de două ori izgonită din România: înainte şi după Revoluţie.

OPERA

A inventat limba şpargă

Nina Cassian a inventat “limba şpargă” în 1946, datorită “propensiunii mele structurale spre joc”), dar Ion Barbu i-a interzis să includă aceste “exerciţii” în volumul de debut. Mult mai târziu le-a publicat în volumul “Loto-poeme” (1972), ca şi în “Jocuri de vacanţă” (1983), ba chiar a tradus şi în “şparga” engleză. Limba “şpargă” nu este o limbă în adevăratul sens al cuvântului, ci este limba română în care o parte din substantive, verbe şi adjective sunt înlocuite cu cuvinte inventate de poetă.

Citat:

“În câmpul ce iţea de bruturează, 

A cţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac,

Dar zumbărala ghioală, încă trează,

A cropoţit aproape, în cordac:

Ce pisindreaua mea de brutuşleagă,

Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,

Mi-ai bosfroholojit stroholojina!

Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: În lanţuri apa să se tragă!”

Nina Cassian, “Poezie în limba şpargă”

(Interviul a apărut pe 2 mai 2008, în ziarul “Evenimentul zilei”)