Eroi la puşcărie

Soldaţi din vremuri trecute - iată o temă aproape literară! Există un soldat cu minte puţină, dar foarte norocos, personaj al unei snoave româneşti (repovestită de V. A Urechia), întrucâtva înrudit cu Švejk. Respectiv, nu ştii ce să crezi despre deciziile care par înţelepte dar care se dovedesc până la urmă doar flori fericite ale hazardului.

Ieri seară Paul Cernat a venit la Povestea unui personaj, un taifas de la TNB, şi-am vorbit despre eroul lui Jaroslav Hašek, amintindu-ne episoadele nemuritoare, în care Švejk îl fură pe câine Max, îşi dă cu părerea despre valoarea democratică a pistolului sau despre încorsetările unui imperiu aflat la final.

Şi tot intrând prin cazarme şi prin puşcăriile în care Švejk este aruncat adeseori, mintea mea a început iarăşi s-o ia pe arătură, spre soldaţii din alte vremuri, prinşi, puşi la păstrare prin vreo pivniţă, ca pedeapsă ori pentru a fi scoşi cu forţa din istorie. Vlad Ţepeş ţinut prizonier de către Matei Corvin mai bine de un deceniu! Sau cruda soartă a lui Constantin, unul dintre fiii lui Ştefan Cantacuzino, uzurpatorul lui Brâncoveanu.

Acest Constantin (sec al 18-lea) nu era soldat de rând, ci general în armata rusă. Face o călătorie la Viena, de unde spera să reia legăturile cu turcii şi să obţină tronul de la Bucureşti. Aceasta presupunea, printre altele, să devină un inamic pentru austrieci, care, preventiv, îl aruncă în închisoare, unde petrece 41 de ani, adică până pe la vârsta de 80 de ani, când este eliberat şi moare în drumul spre casă.

Totuşi, dintre soldaţii închişi cred că cel mai cunoscut este Cocrişel. Ştiu, nu este o poveste insolită, ci una pe care toţi o cunoaştem din şcoală, unii am învăţat-o pe de rost, dar chiar şi-aşa, tot mi se pară demnă de reamintire.

Feciorul vostru Cocrişel şi simtu numai cu cămeşa. Aşa se încheie scrisoarea lui.

Luna mai, anul 1600. Mihai Viteazul (care pe atunci nu era decât Mihai Vodă) intră în Moldova să-l ia de guler pe Ieremia Movilă, un moldovean gomos, cu pile la polonezi şi în Transilvania, dar şi pe la turci, care uneltea să-l dea jos pe Mihai de pe tronul însorit din ţara Banilor, şi să-l pună pe fratele său în loc. Ceea ce a şi făcut până la urmă. Dar în acel mai, al anului 1600, nu i-a fost prea bine. Înfrânt la Bacău, scapă cu fuga, ascunzându-se în cetatea Hotinului.

După ce îşi pune fiul pe tronul Moldovei, Mihai o ia spre Transilvania, unde se întâmplă multe, printre care şi Bătălia de la Mirăslău (septembrie), în urma cărei soldaţii lui Mihai Viteazul sunt urmăriţi şi mulţi ucişi. Unul dintre aceştia este şi Cocrişel.

Aici trebuie să spun că numele, frecvent prin secolul al 16-lea, în Moldova, alături de Cocriţă, funcţiona ca alint pentru prea gravul Constantin.

În acel septembrie, de după Mirăslău, Cocrişel este prins de nişte saşi, care vor să-l ucidă, însă îi convinge să renunţe, promiţând o răscumpărare şi făcând caz de faptul că e fiul unui vornic, pe nume Mogâldea.

Pentru început trimite o scrisoare la Bistriţa, lui Andriaş o cunoştinţă, iar acesta reuşeşte să-l cumpere de la saşi, după o lungă negociere, şi să-l ducă la Bistriţa, dar nu la bine, ci în închisoare. Se vede că eliberatorul se aştepta să-şi scoată banii investiţi şi probabil încă ceva pe deasupra.

Prin noiembrie, Cocrişel face o scrisoare, care avea să străbată timpurile, fiind socotiă astăzi una dintre cele mai vechi scrieri în limba română. Un text scurt, o confesiune a unui om de mult mort.

Textul este adresat părinţilor săi biologici - Spiridon şi Constanda. Nu-i scrie lui Mogâldea, tatăl său adoptiv. Motivele pot fi numeroase.

Un vornic domnesc, pe nume Mogâldea, este menţionat în istorie până pe la 1605, servind la Curtea lui Ieremia.

Cu toate că se mândreşte să fie fiul lui Mogâldea, Cocrişel nu-i scrie lui, ci îşi roagă părinţii să vorbească cu vornicul, care era fratele lui Spiridon. Cocrişel era copil de suflet, primit în familia lui Mogâldea prin jurământ bisericesc (simtu nepotu de frate şi fecioru de soflet giurat în beserecă).

Cum pe tron revenise Ieremia Movilă, nu cred că lui Mogâldea îi venea bine să vorbească despre fiul său, care-a plecat cu armata lui Mihai, valahul. Cocrişel nu spune c-ar fi plecat de voie: Eu amu spus că m-a prinsu Mihaiu Vodă la Hotin şi m-au dus în ţara iungurescă.

Înfrângerea lui Ieremia a avut loc la Bacău. Doar apropiaţii l-au însoţit pe fugar spre Hotin. Iar Mihai nu l-a urmărit. Deci, Cocrişel nu prea avea cum să fie prins la Hotin. Însă ar fi putut fi trimis cu o misiune pe urmele lui Mihai.

Prizonier, spion sau voluntar, Cocrişel l-a urmat pe Mihai până la Alba-Iulia, iar dintr-un motiv obscur pentru mine, nu-i scrie tatălui adoptiv, ci părinţilor adevăraţi:

„Deci mă rog domniilor vostre ca lui Domnedzău den ceriu să nevoiţi să mă scoteţi lângă voi în ţară creştină şi să nevoiţi să daţi ştire părintelui mieu Mogâldei vornicului că eu dzacu în timniţă de mă mănâncă lutul şi păduchii.“

Relaţiile familiale erau complicate, iar după cum scrie, înţelegem că este mai apropiat de părinţi decât de Mogâldea, un unchi care-l înfiase poate doar ca să-l poată moşteni, cum se făcea adeseori, pentru a pune la adăpost averile fără urmaşi.

Cu Mogâldea vornicul se mândreşte, dar părinţilor le duce dorul: că io mor de dorul vostru.

Barba i-a crescut până la brâu - lucru de crezut, având în vedere că era plecat de-acasă din luna mai - şi nu mai are pe el decât cămaşa.

Scrisoarea a fost găsită la Bistriţa, în arhive, prin urmare, n-a mai fost trimisă. Poate că între timp, păgubitul Andriaş avusese grijă să ajungă vorba la vornic, care a sosit valvârtej, înainte ca scrisoarea să fie expediată. Refuz să mă gândesc la numeroşii vânători de recompense care-au purtat la piept scrisoarea.

Mircea Gesticone, singurul romancier care a ficţionalizat povestea lui Cocrişel, în romanul Vest (1938), crede c-a fost uitată sub şeaua unui cal. Oricare ar fi adevărul, Cocrişel este un aventurier, cu stofă de prozator, poate nu cu mult diferit de acest desen care înfăţişează un soldat de pe vremea Brâncovenilor.