Pe Eminescu îl iubesc de când am citit Viaţa sa scrisă de Călinescu, dar mai ales de când am descoperit la Slavici paginile despre el. Iar opera lui Eminescu o iubesc de când i-am descoperit paginile din Fragmentarium şi poeziile pornografice din volumul XIV de opere editat de Petru Creţia şi Vatamaniuc. Iar unele din poeziile vor sta totodeauna în memoria mea afectivă alături de vocea răposatei mele mame recitându-mi-le pe de rost. Îl iubesc atât de tare pe Eminescu încât acum VI ani i-am dedicat un blog, Eminescu, mon amour, în care îmi propusesem să prezint un Eminescu popular, scuturat de praful prostiei ce, de două secole, îl tot acoperă de nici nu se vede, prostie culminată cu intenţia recentă a unora de a-l sanctifica.

Eminescu omul

Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori îşi întorcea capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; şuierătura-l făcea să se cutremure; orice scârţâitură-l scotea din sărite. (Slavici, p.171).

La douăzeci de ani cunoştea nu numai Evangheliile, dar şi învăţăturile lui Platon, Confucius, Zoroastru şi Buddha şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate. (Slavici, p.174) Vedea în moarte fericita Nirvana a indinenilor (p.249), iar, nu cu mult înainte de a se îmbolnăvi, se apucase să traducă din limba sanscrită. (p.281)

La nouăsprezece ani, la Viena, îi plăcea să aibă locuinţă comodă, largă, curată, liniştită şi luminoasă, să se îmbrace curat şi bine, să-şi aleagă mâncările, după plac, să fumeze ţigări fine, să-şi gătească el însuşi cafeaua de Mocca şi bea numai vinuri de calitate superioară ori apă curată. (Slavici, p.177)

Amorurile

Tot Slavici afirmă că sexual, era de o sobrietate extraordinară. Că vorbea despre femei având în vedere partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia oamenii care aleargă după „fuste” ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu cu desăvârşire platonice, lucururi de care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate. (p.181) Iar Ioan Al. Brătescu-Voineşti afirmă că 

În materie de dragoste, Eminescu era de o timiditate dusă până la naivitate. (p.298)

Era totuşi preocupat de performanţele sale sexuale, el însuşi întrebându-se dacă eroticeşte era bun:

N-am vrut să pun pe paginile sfinte îndoielile mele. Fost-a ea mulţămită de mine? Avut-a ea acea culme pe care trebuie s-o aibă cineva în cea mai intimă-mbrăţişare... Copila mea cea sperioasă? Să am această siguranţă numai - atunci aş fi fericit... Sigur este însă că ea nu e dintre acele naturi voluptoase cari sug plăcerea din ochii iubitului şi din măduva lui... Ea e pudică, timidă în acest punct, şi cu toate astea dacă aş fi putut satisface... Ea mi-a spus că a fost satisfăcută de trei ori... O, de-aş şti aceasta numai! (Mihai Eminescu, Opere, vol.XV, 1993, p.1054)

Iacob Negruzzi vorbeşte chiar despre o iubire cu violenţă faţă de văduva Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca,  care, din păcate, era rezervată. Astfel că el se plimba noaptea pe lângă plopii fără soţ, din strada ei, o urmărea pretutindeni, se ascundea chiar în bucătărie numai ca s-o vadă. (p.245-246)

Tot Iacob Negruzzi scrie despre Veronica Micle că era foarte frumuşică, veselă, spirituală, cu caracter uşuratic. El crede că Veronica nu a simţit un adevărat amor pentru Eminescu (p.243).

Totuşi, Eminescu scrie el însuşi că „Ziua de 4/16 fevr. 876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, şi am strâns-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dăruit flori albastre ep care le voi ţinea toată viaţa mea. draga mamei. Ce frumoasă e, ce dulce-i gura ei cea moale şi fină, obrazul ei atât de...” (Mihai Eminescu, Opere, vol.XV, 1993, p.1054)

O altă dragoste e aceea faţă de Mite Kremnitz, care îl portretizează astfel: Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai lui, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari, galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire. (p.263) Mâna îi era de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată. (p.264)

Două întâmplări

Există două întâmplări care mie îmi fac conturul perfect al omului Eminescu.

Prima este povestită de Slavici. Pe lapoviţă şi băltoace, în strada Doamnei cu Colţei, Eminescu vede un om desculţ şi zdrenţăros. Îi spune lui Slavici:

-          Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele.

Apoi se descalcă şi-i dă nenorocitului încălţămintea sa. Slavici îl apostrofează că va rămâne desculţ.

-          Eu?! Eăspunde el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?!

(p.309)

A doua întâmplare e povestită de nepotul lui Slavici, Ioan Russu-Şirianu.

Pe o stradă, Eminescu vede un dric amărât, tras de un cal schilod, urmat numai de un copil, subţirel, ce calcă uşor, încet şi cuminte. Eminescu se duce la el şi-l ia, fără un cuvânt, de mână. Aşa încât povestitorul şi Eminescu îl însoţesc pe cel mic pe drumul lung către cimitir. Aici, copilul îşi rezeamă capul, cu delicateţe, de şoldul lui Eminescu, care îi cuprinde celălalt obraz. Nu-l mângâie. Îl sprijină, ni se povesteşte.

După îngropăciune, Eminescu iese în stradă cu copilul de mână. Pe care-l întreabă în şoaptă:

-          Cine era...?

-          Mama... spune copilul.

-          Tatăl unde-i?

-          A murit în rezbel...

-          Nu mai ai pe nimeni?

-          Pe bunica, dar ea nu mai poate umbla.

Eminescu scoate două patace de argint, i le întinde:

-          Ţine, să-i dai bunichii.

-          Mulţumesc, domnule, zice copilul.

A pornit, sub bura rece, cu pasul lui uşor, cuminte. (p.333)

Nu doresc să amintesc de nebunia lui Eminescu, de crizele lui depresive, de durerile sale groaznice de cap, când pleacă să-l împuşte pe rege, când se întinde la teatru să se culce, când se repede la femei să le prindă de fuste, sau când declamă din Iliada.

Nu doresc să amintesc de psihoza maniaco-depresivă endogenă şi care, prost tratată pe vremea aceea, îi va aduce moratea, moarte care e azi transformată de unii maniaci ai conspiraţionismului în crimă politică.

Nu doresc să amintesc nici de culegerile de poeziile populare porno pe care le-a cules şi, probabil, adaptat, poetul - şi pe care le-am pus pe blogul Eminescu, mon amour aici.

Îmi doresc doar să-l scoatem pe Eminescu de pe socluri, din tablouri, din manuale şi tratate şi să-l ştergem de praful prostiei. Să-i citim doar mai des poeziile - nu pe acelea bune sau rele – ci pe-acelea, chiar şi puţine – care ne plac. Şi să ne închipuim ce poezie i-am recita, dacă l-am întâlni pe stradă.