VIDEO Emil Brumaru: „Mama a desemnat un îngeraş care să mă supravegheze“

Emil Brumaru povesteşte că, pentru a fi un scriitor cu „operă“, Nichita Stănescu l-a sfătuit să fie egoist FOTO: EDUARD ENEA

Îngrozită de aventurile indecente ale micului Emil Brumaru, mama acestuia a încercat să-l tragă pe drumul cel bun. Din fericire, nu prea a reuşit. Mărturiile acestui eşec sunt sutele de poezii erotice şi de dragoste, ce fac astăzi deliciul cititorilor de toate vârstele

Emil Brumaru (75 de ani) e supărat. În seara de dinaintea acestui interviu, şi-a scăpat telefonul într-un pahar cu apă. A urmat dezastrul. Şi-a pierdut aproape toate numerele, aşteaptă apeluri importante, trebuie să prezinte o carte la ora 17.00, şi editura care organizează lansarea nu mai poate lua legătura cu el… Aşa că Emil Brumaru e într-o dispoziţie proastă. Desfacem telefonul, scoatem cartela SIM, ştergem bateria, dar totul e de pomană. Apoi, lucrurile se înrăutăţesc şi mai tare. Poetul e vârât într-un studio, aşezat pe un scaun la distanţă de câţiva metri de cei care-i pun întrebările, pus să se uite direct în camera de filmat, cu tot felul de oameni gudurându-se respectuos pe lângă el: „Acum o să vă punem asta (n.r. – lavaliera), ca să vă auzim mai bine“, i se spune. Brumaru ia foc: „Îmi vorbiţi ca unui copil! Îmi descrieţi ceea ce văd că se întâmplă“. Apoi, ridică privirea, undeva spre spatele studioului. „Aia e o femeie? Haide, spuneţi-mi, că nu mai văd bine!“. Era un manechin. Brumaru priveşte atent, parcă să se convingă de răspunsul anterior. „Un manechin“, zâmbeşte poetul, nu fără o oarecare notă de complicitate. 

„Weekend Adevărul“: În ultimii ani, aţi dezvoltat o adevărată teorie a cafelei. Ceai beţi vreodată?

Emil Brumaru: Da, am băut. Le combinam. Aia a fost perioada cea mai nebună. Beam şi ceai verde, şi cafea, dar luam şi Diazepam ca să pot dormi. Toată combinaţia asta... Mă rog, cafeaua şi ceaiul mă făceau să vorbesc la nesfârşit. De fiecare dată când cineva venea să-mi ia un interviu, i se descărcau bateriile. Vorbeam la infinit. În schimb, stăteam foarte prost cu somnul. Luam somnifere şi calmante cu pumnul: două când mă culcam şi încă vreo trei când mă trezeam prima oară, noaptea.

Şi nu vă ziceau prietenii, cunoscuţii să o lăsaţi mai uşor?

Toţi îmi ziceau. Bine, eu, cum fusesem şi medic, ştiam că amestecătura asta era un fel de dum-dum, că-mi poate cauza vreun stop cardiac în orice secundă.

Dar perioada asta despre care vorbiţi, „dum-dum“, avea vreo legătură cu o serie de întâmplări anume, din anii respectivi?

Nu. Să vă spun. Eu nici măcar nu am băut cafea, până foarte târziu. Pe la vreo 26 de ani am descoperit-o. Soţia mea de atunci mai bea, eu mă mulţumeam cu câte puţin sau foarte puţin. Nu aveam nevoie de cafea ca să pot scrie, cum s-a întâmplat după aceea. Nu, pe vremea aceea, era o chestie domestică: bea nevasta o cafea, beam şi eu, de tandreţe, aşa.

Unde se întâmpla asta, la Dolhasca?

Da, stăteam într-o singură cameră. Bucătăria era un soi de antreu, pe care-l echipasem noi cu aragaz şi altele. Şi beam cafeaua pe treptele casei, unde, iniţial, trebuia să fie o prăvălie. Alături era un canton, pentru că la cinci metri de casă trecea trenul. Îmi amintesc că tot timpul aveam impresia că trenul îmi va intra în casă. Tremura camera. Totul era îndulcit însă de o cantonieră extrem de frumoasă. O chema Sultănica.

Ce mai nume!

Da, stătea cu un fanion galben, de fiecare dată când trecea câte un tren. Stăteam şi eu şi beam cafeaua pe treptele de ciment şi intram în vorbă cu ea. „Ce mai faci, Sultănica?“, aşa o întrebam. „Bine, domn doctor“, îmi răspundea ea. „Băi, dar tu nu te mai îmbolnăveşti o dată?“, îi ziceam. Întrebarea asta am mai pus-o unei contabile, foarte durdulii, cu care mă mai întâlneam pe calea ferată. O chema Tuţa, şi-mi zicea: „Nu mă lasă soţul să mă îmbolnăvesc, domn doctor“. Ştia ea ce ştia.

Am ajuns de la cafea la doamne, dar v-aş întreba, totuşi, dacă există o relaţie directă, la dumneavoastră, între cafea şi scris. Vă ajută sau cum?

Păi eu dacă nu beau acum cafea sunt fleaşcă. Beau de dimineaţă, cum mă scol, în nişte căni foarte mari. Beau foarte multă cafea, dar iau nişte hipotensive, ca să-mi regleze tensiunea, că altfel s-ar duce în sus. Dar, da, astăzi scriu doar ajutat de cafea. Eu dacă beau un şpriţ la ţară nu mai pot scrie.

Vă moleşeşte.

Nu, mi se pare că scriu extraordinar. Intru într-un soi de bucurie, dar nu e bucuria aia pe care o am când sunt treaz. Cred că sunt foarte bune, iar a doua zi dau peste nişte chestii complet tâmpite. Băut scriu prost. Şi tot timpul încerc să-i conving pe ăştia, marii băutori, Ion Mureşan, de exemplu: „Băi, nu mai bea! Poate când eşti treaz scrii şi mai bine!“. El scrie excepţional, dar zici că e într-o sectă care propovăduieşte alcoolul.

„Mâncau prunele cu furculiţa“

Aţi crescut într-o familie cumva atipică. Tatăl şi mama se aflau pe paliere opuse ca educaţie. 

Da, tata era ceferist. Mama era o femeie frumoasă, zdravănă, cu păr bogat, castaniu, cu sâni ce trebuiau potoliţi într-un sutien din pânză, solid, prins în spate cu trei năsturei, însă agăţat şi după gât cu o bentiţă, născută pe malul Nistrului, în judeţul Orhei. Tatăl ei era frate cu senatorul de Bălţi. Ăsta avea un pension, unde mai stătea şi mama. Toată viaţa s-a lăudat că ea a stat la pension. Ne punea în ordine linguriţele, furculiţele, ne spunea ce trebuie să faci înainte. Senatorul ăsta era un domn cam naiv, aşa, patriot. Când au venit ruşii, el a zis: „Eu nu plec nicăieri, ce-o să-mi facă?“. Şi ce să-i facă, l-au dus în Siberia. De unde a mai venit o singură scrisoare semnată de el. Cerea ac şi aţă.

Tatăl era tot din Basarabia?

Da, dintr-un sat. Pe ăsta l-am şi văzut, am apucat să-l vizitez când aveam 18-19 ani. Toţi din satul ăla păreau să-mi fie rude. Aveam, de exemplu, nenumărate verişoare. Era un sat în care se vorbea româneşte şi toată lumea era ameţită de la samahoncă.

Samahoncă?

O chestie violetă. Se spunea că poate fi făcută şi din surcele. Un fel de ţuică vânătă. Am băut şi eu. Aşa, şi ăştia din sat mâncau prunele cu furculiţa. Asta m-a uimit peste măsură. Verişoarele astea ale mele, de exemplu, cred că voiau să arate că sunt elegante, că au bune maniere, habar n-am. Oricum, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să mănânc pruna cu furculiţa.

Dar, per ansamblu, cum vi s-a părut locul de unde venea tatăl dumneavoastră?

Foarte rudimentar. Situaţia s-a complicat după 1989 şi cu „Podul de flori“, sau aşa ceva. Am fost năpădit de veri şi verişoare.

Despre „liubov“

Veneau la Iaşi.

Veneau, veneau, dar veneau prea mulţi. Nu mai aveam unde să-i culc. Dormeau Liudmilele pe jos, pe podele, călcam peste Nataşe şi Mariuşe, mă răsfăţau şi aveau un nemaipomenit liubov (n.r. – iubire) în ochi…

Dar ce voiau, de fapt?

Să mă vadă. Toate basarabencele au un fel de ceva, o dragoste nemărturisită, atunci când vorbesc cu tine. Îţi dau impresia că, una-două, poţi să sari în pat cu dânsele. Dar, nu ştiu, asta e o părere, n-am experimentat.

Poate din cauză că erau verişoare.

Păi şi ce dacă erau verişoare? Tu nu ştii că verişoarele sunt cele care, mai ales în copilărie, îţi satisfac toate curiozităţile? D’asta vorbeam permanent cu vărul mai mare decât mine, cu cinci ani,  ne plângeam că nu avem şi noi nişte verişoare care să ne înveţe, să ne arate...

Când se întâmpla asta cu „plânsul“ la adresa lipsei de iniţiativă a verişoarelor?

Pe la 14 ani, cred. Dar descoperirea erotismului a avut loc mult mai devreme. Aveam 5 sau 6 ani. Eram la Ciceu, în Harghita. Taică-miu fusese detaşat ca impiegat. Acolo m-am îndrăgostit de două fetiţe. Una era brunetă, unguroaică. Aia mă chema ea pe mine. Stăteam în nişte pavilioane CFR şi ea venea acolo, în faţă, şi mă striga: „Băiatule, băiatule!“.

Cum o chema?

Ani. Şi mă striga aşa, arhetipal. Eu eram „băiatul“, ea era „fata“. Totul era foarte sexualizat. Tot ce făceam cu Ani era să mergem prin nişte gunoaie pestilenţiale şi să mâncăm de acolo resturi. Asta deşi acasă aveam foarte multă mâncare bună. Cealaltă era Doiniţa, o fetiţă mică, blondă. Pe ea am băgat-o într-un coteţ, unde se ţineau lemnele, am dezbrăcat-o goală puşcă şi i-am spus cu foarte mare exactitate cum se numeşte fiecare bucăţică dintr-o femeie şi dintr-un bărbat.

Despre „mecanismul facerii“

Nu aţi luat-o cam repede, aşa?

Domn’e, fetiţa asta s-a cam speriat. A ieşit aşa goală-puşcă şi a fugit la mama ei. Asta a venit la mama mea, foarte scandalizată: „Uitaţi ce a făcut băiatul cu fetiţa mea!“.

Mama dumneavoastră ce-a spus?

S-a enervat foarte tare. S-a înroşit brusc şi a început să mă întrebe de unde ştiu eu toate amănuntele astea. Trebuia să le fi auzit de undeva. Mi-a desemnat un îngeraş care să mă supravegheze permanent.
Mi-a interzis să mă mai văd şi cu Ani, pentru că îngeraşul îi spusese deja că noi doi ne-am sărutat într-un beci. Ceea ce era fals. Îngeraşul minţise.

Nu vi s-a părut ciudat că fetiţa nu s-a speriat când s-a dezbrăcat, ci când aţi început să-i explicaţi?

Da, nu ştiu de ce. Nu cred că respectivele cuvinte erau atât de înfricoşătoare. N-am înţeles ordinea reacţiilor. Ea s-a dezbrăcat, nu eu pe ea. Iniţiativa a fost a mea, ce-i drept. S-a speriat din cauza explicaţiilor, pentru că altceva nu i-am făcut. Nici măcar nu ştiam „mecanismul facerii“.

Când v-aţi simţit stăpân pe mecanismul ăsta al „facerii“?

Bine, în clasa a II-a, când aveam 7-8 ani, am stat mai mult pe la ţară. Acolo aveam un prieten foarte bun, cu un nume pe măsură: Ghiţă Alui Chelea. Ăsta mi-a explicat tot, cu exemplificări pe sora lui, care era mai mică şi nu se supăra să fie luată ca material didactic. 

„Citeam despre cadavre băgate în acid, crime...“

Cum aţi descoperit cărţile, cititul?

Am început să citesc foarte mult în clasa a IV-a. Aveam un coleg care avea un frate mai mare. Ăsta avea un pod plin de cărţi de aventuri. Mă duceam în pod cu geanta şi luam câte cărţi puteam căra. Citeam câte două-trei pe zi. Eram captivat de genul ăsta literar, ca şi de westernuri. Am citit din scoarţă-n scoarţă colecţii întregi. Ţineam chiar şi un jurnal cifrat, unde fiecare literă corespundea unei cifre. Aşa a început patima cititului, prin cărţile de aventuri. După ce am plecat din partea aia a Iaşului, periferia, unde am făcut clasele a IV-a şi a V-a, ne-am mutat în centru, lângă Teatrul Naţional. Cam pe atunci a descoperit mama mormanul de cărţi de sub patul meu. S-a îngrozit, citeam despre cadavre băgate în acid, crime... Mi le-a ascuns, pe un dulap, monumental dulap... Era ca o cetate. Eu le-am găsit, din nou. Însă mama mi-a schimbat cărţile din colecţie.

În ce sens?

Mi-a dat o „Istorie a literaturii“ a lui Călinescu, nu cea groasă, ci un compendiu. Ştiu că am citit-o ca pe un roman de aventuri. Avea şi un stil spumos, uşor maliţios, plus că eram fascinat de mulţimea de autori pe care-i descopeream şi despre care, până atunci, habar nu aveam.

Casa plină de cărţi

Tot acolo aţi descoperit şi poezia?

Da, erau multe citate din poeţi, din operele lor. Dar adevărata întâlnire a avut loc printr-un profesor de ebraică, coleg cu mama. Ăsta stătea în două camere. În prima locuia familia: el, soţia, un băiat şi o fată. În a doua cameră se lăfăiau cărţile. Maică-mea îi spusese că „citesc prea mult“. M-a chemat la el, să-mi dea cărţi. Mă duceam tot cu geanta. Eu o umpleam, iar el scria pe un carneţel toate cărţile pe care le împrumutasem. Pentru mine era ca un paradis camera aia. Cărţi pe trei rânduri, grămezi în mijlocul camerei... Profesorul ăsta era un împătimit. Pe vremea aceea, toţi cei care rămâneau fără bani, inclusiv foştii moşieri, vindeau cărţi sau biblioteci întregi. Iar el cumpăra ce apuca, era ca un nebun.

Cum se raporta la dumneavoastră?

Era foarte uimit de flerul meu, îmi alegeam numai cărţi bune. Am citit şi scriitori interzişi, tot: Arghezi, Blaga, Barbu…

Dar exista o predispoziţie spre poezie?

Da, dar luam şi proză. Primul Kafka ţin minte că l-am citit în franceză, într-o antologie numită „Colonia penitenciară“. Aveam cam 16-17 ani şi m-a marcat teribil. Tot el mi-a dat şi „Istoria literaturii“ a lui Călinescu, ediţia mare. A stat cartea aia ani de zile la mine, până a plecat el în Israel. Abia m-am dezlipit de ea. Şi mai aveam un Ion Barbu, un Fundoianu… La cărţile astea ţineam în mod deosebit şi tot încercam să-l fac să uite că le are la mine, ca să nu i le mai dau înapoi. N-a uitat, desigur. ;

Primul eşec: „Nu te mai pot iubi“

Emil Brumaru, la 22 de ani FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

Vă aduceţi aminte de vreo carte care să vă fi dat impulsul de a trece de la citit la scris, fie şi în forma unei imitaţii a unui scriitor care vă plăcea?

Păi eu scriam din clasa a VII-a. Dar marele şoc a fost Eminescu. Am citit un an numai asta, cartea lui Perpessicius cu postumele lui Eminescu. Vorbeam în versuri. Când discutam cu vărul meu, care deja era student, eu o făceam în versuri şi el în proză. Şi se enerva pe mine.

Primele lucruri scrise erau poezii de dragoste?

Erau scrisori. I le trimiteam unei fete cu codiţe brunete de care mă îndrăgostisem şi care era din Bucureşti. Ne cunoscusem la Iaşi, în vacanţa dintre a VII-a şi a VIII-a. Şi-i scriam scrisori în versuri. Însă erau foarte, foarte slabe, ca toate lucrurile pe care le-am scris până la 17-18 ani. Copiam nişte stiluri. Îl imitam pe Coşbuc sau pe Topîrceanu, care mi-a plăcut teribil. Avea un stil foarte pregnant, te ştampila cumva.

Fata căreia îi scriaţi scrisorile vă răspundea?

Da, la început. Apoi nu a mai răspuns un timp. Iar eu, care o iubeam absolut, mi-am zis: „Cum? Nu-mi răspunde? Înseamnă că nu mă iubeşte!“ şi m-am oprit din scris. Mi-a răspuns mult mai târziu şi mi-a spus că avusese mâna dreaptă ruptă. La orice altă vârstă, cred că aş fi admis scuza asta, care era şi reală, de altfel. Ţin minte că i-am răspuns atât: „Nu te mai pot iubi“. Ne-am reîntâlnit când ea era deja studentă, apoi când avea peste 60 de ani, mi-a şi dat scrisorile înapoi. Erau de un penibil teribil. Plus că nici de dânsa nu-mi mai plăcea. Era tunsă scurt, mai plinuţă... Nu mai avea codiţe, nimic. Ţin minte că atât de îndrăgostit eram de ea, fetiţa de 13-14 ani, că-i făceam cadou câte un creion rupt sau un pieptene tocit.

„Am fost gelos pe Nichita Stănescu“

Emil Brumaru se declară, simultan, amărât şi încântat de singurătate FOTO: RADU SANDOVICI

Poetul Emil Brumaru, corigent la limba rusă  

„Weekend Adevărul“: În tinereţe, aţi fost admis la Facultatea de Medicină. Cum se împăca asta cu pasiunea pentru literatură?

Emil Brumaru: Părinţii au avut ideea. Erau de la ţară: ori popă, ori medic. Am intrat printre primii, cu nişte examene sinistre: limba rusă, analiza unei poezii româneşti, „Lazăr de la Rusca“, plus biologie.

Limba rusă se cerea la examen la Medicină?

Da, dar eu nu ştiam deloc. Deşi făcusem din clasa a IV-a, cu o georgiancă superbă, absolut superbă. Avea părul învârtit, ca Timoşenko. Aruncam gume, creioane pe jos, ca să ne uităm la picioarele ei. Ea nu se sinchisea. Dar, în ciuda acestor condiţii, nu am învăţat deloc limba rusă. Şi-mi pare foarte rău astăzi.

Engleză ştiţi?

Nu, tocmai că nu ştiu. Şi asta mă încurcă la chat-uri.

Chat-uri?

Da, stau cu dicţionarul la mine. Întârzii să răspund, traduc prost, vai de...

Google Translate aţi încercat?

Nu, cu ăla, nu. Dar mi-am luat şi un dicţionar de argou...

Dar ce fel de chat-uri sunt astea?

Cum adică? Ăla de pe Facebook şi ăla obişnuit.

„Aleg, în primul rând, tipele“

Vă daţi seama, sper, de ce vă întrebăm asta. Pentru că, după o anumită vârstă, oamenii nu par a mai fi interesaţi de modernizarea tehnologică din jur.

Eu am învăţat. Când a doua soţie a mea a cumpărat un computer, a început să vorbească cu un american. Şi atâta au vorbit, până s-au îndrăgostit şi ea a plecat cu americanul în Houston, Texas! Aşa, încă din 2003 am intrat în NATO! Însă eu folosesc foarte multe expresii, SMS-uri, preluate de pe chat-uri, de pe mobil. „Nu mai vb cu tine pe mob.“ Dispar vocalele, sunt înlocuite de consoane, ca în ebraică.

Cât timp petreceţi pe zi logat pe chat?

Computerul e deschis toată ziua. Aşa a fost de la început. Pe atunci, scriam e-mailuri delirante, mă distram teribil. Îmi creau o libertate extraordinară a expresiei.

Şi cum vă alegeaţi partenerii de conversaţii virtuale?

Căutam numele haioase, fotografiile, ce videoclipuri postau. O aveam pe una „Ameţita nu-i acasă“. Le ceream prietenia. Alegeam, în primul rând, tipele. Apoi scriam poveşti în colaborare. Unul, prima frază, celălalt, următoarea, şi tot aşa.

Dar fetele astea cărora le cereaţi prietenia ştiau cine sunteţi?

În ultimul timp, da. Îmi trimiteau şi poezii, să le analizez. La una am uitat de poeziile ei şi m-a scos din lista de prieteni. Asta e, sunt altele care aşteaptă pe listă. Dar Facebook-ul este tot timpul deschis. Simt nevoia să ştiu că e cineva acolo. La fel fac şi cu televizorul. E deschis ca să aud o voce, să aud ceva.

„Singurătatea este convenabilă“

Este o frică de singurătate?

Cred că da. Deşi o iubită m-ar incomoda. Mă complac în singurătate. Dacă e cineva cu mine, nu-s eu, nu pot scrie. Că ea vrea aşa, că nu ştiu ce... Singurătatea o simt, dar este şi foarte convenabilă.

Dar egoist sunteţi?

Da, sunt.

Vă întreb apropo de explicaţiile anterioare, că nu vă place să împărţiţi nimic.

Să-ţi spun ceva. După ce am luat primul premiu de debut, m-am dus la Nichita Stănescu. Nu ca să mă laud sau ceva. Oricum, el mi-a spus aşa: „Bătrâne, talentul ţine de egoism. Iar literatura se face cu cărţi“. Eu aveam o carte, el avea vreo patru-cinci. Mi le spunea aşa ca învăţăturile lui Nichita către învăţăcelul său.

Sesizez o uşoară notă de invidie.

Normal că am fost gelos. Asta se întâmpla când eram şi eu mai tânăr. Păi, aţi văzut poze cu Nichita tânăr? Era frumos, plin de femei în jurul lui şi mai şi scria extraordinar.

„Când suferi, suferi, nu-ţi mai vine a scrie“

Resimţiţi bătrâneţea când scrieţi?

Nu numai în poezie. O simt în fiecare zi. A apărut şi respectul ăsta faţă de mine. Respectul nu-mi sugerează nimic bun. Când apare asta, dispare interesul celorlalţi faţă de tine. Nu mai e nimic sexual, agresiv, femeile nu se mai uită la tine, se uită, aşa, prin tine. În ultima perioadă, pot să mă uit oricum, că femeile nu mai au aceleaşi semnale pe care eu le pândeam înainte. Foarte rar mi se mai întâmplă acum să-mi dau seama că o femeie îmi dă semnalele alea secrete cumva.

De asta vă este cel mai teamă la bătrâneţe?

Întâi mi-a părut foarte rău, apoi mi-a devenit indiferent, şi asta este cel mai grav. Eu cred că, cu cât îmbătrâneşti, nu că se pierde memoria, de obicei aici dai rateuri, dar dispare şi latura asta afectivă. Nu mai eşti afectuos, generos, nu-ţi mai faci cadou viaţa ta unei femei, nu te mai dărui. Devii din ce în ce mai sec şi asta e rău al naibii…

Asta are consecinţe asupra poeziei sau din contră?

Te poţi revanşa scriind, deşi eşti respins şi de propriul tău organism, respins biologic. Există o diferenţă biologică, una care se simte şi într-un grup: femeile tinere stau cu tinerii, nu cu bătrânii, rar să fie câte o uşchită căreia să-i placă unul mai în vârstă. Te revanşezi prin poezii, acolo cauţi să fii foarte tânăr, foarte zglobiu.

Aţi spus, la un moment dat că, atunci când eraţi îndrăgostit, era mai uşor să scrieţi. Scriitorii spun că le vin cuvintele mai uşor când suferă, când sunt trişti.

Eu cu teoria asta nu am fost de acord niciodată. Şi chiar, pe bune, nu scriu pe suferinţă. Când suferi, suferi, nu-ţi mai vine a scrie şi aici m-am delimitat de foarte mulţi scriitori. Nu trebuie să fii trist, să bei. Scrisul în sine este o mare bucurie: să scrii, să-ţi vină versuri. ;

„Când văd cuvântul «ţară», tresar, aşa, puţin iritat“

Cum v-aţi raportat la „moda“ poeziilor patriotice comuniste?

Nu am scris cu Partidul. Eu consideram că poezia este invers decât ce credea Nichita Stănescu. Consideram că sinceritatea stă la baza poeziei. Dacă nici în poezie nu eşti sincer, atunci, unde naiba să mai fii sincer? Hai, să zicem cu o iubită, mai faci nişte compromisuri, mai spui nişte minciuni, să nu o superi, să nu o pierzi, îi tolerezi şi ei lucruri pe care, evident, le vezi că nu îţi convin. Dar în poezie nu văd de ce ar trebui să scriu ceea ce nu cred, ceea ce nu simt eu. Iar atunci, în comunism, nu se putea. Erai eliminat dacă nu scriai bazaconii de genul ăsta. Scriitori foarte buni trebuiau să aibă câte o poezie cu Partidul, cu ţara, hai. Dacă nu cu Partidul, o mai ocoleau ei cu ţara. Acum, când văd cuvântul „ţară“, deşi e frumos, tresar, aşa, puţin iritat.

Vă era greu în perioada respectivă?

Trebuie să ai nişte principii, poate chiar din naştere. Chestia cu sinceritatea era pentru mine ceva sfânt. Şi a rămas. Eu d-asta am îndrăznit să bag toate cuvintele limbii române în poezie şi cu dezinvoltură.

„Am fost consilier municipal“

Cum aţi ajuns să colaboraţi cu fosta revistă „Plai cu Boi“?

I-am dat lui Mircea Dinescu toată „Infernala Comedie“ şi i-am spus că-i ajunge pe o legislatură. Credeam atunci că o să iasă liberalii. N-a ieşit niciun liberal.

Dar v-a ajutat acea colaborare?

Bineînţeles. Mă ştia toată lumea atunci. Mă ştiau asistentele medicale, când mă duceam, mă luau peste rând să-mi ia sânge, urină, taximetriştii mă lăudau, aveam un tronson de lectori diferit de cel de acum. Erau oamenii mai simpli. Dar era şocant şi pentru mine, era greu de suportat. Eu, pe vremea aia, eram consilier municipal din partea PAC-ului (Partidul Alianţei Civice), care s-a vărsat în PNL. Eram consilier municipal, pe de altă parte, îmi apăreau poeziile în „Plai cu Boi“.

Mergeaţi la şedinţe?

Mă duceam cu cravata în buzunar, că niciodată nu purtam cravată, mi-o puneam cum intram în Primărie. Patru ani am fost consilier, din 1996 până în 2000, pe vremea lui Emil Constantinescu.

Şi vă bătea cineva obrazul sau vi se părea dumneavoastră că n-ar fi corect?

Nu mă simţeam eu bine, unii mai cârteau, că nu se face treaba asta. „Dumneata faci legi municipale“, îmi spuneau. Eu eram în Comisia de Cultură, care avea în fiecare săptămână câte o şedinţă. Dar în ultimii doi ani mă plictiseau cumplit toate şedinţele alea, care erau numai cu terenuri, cu clădiri date partidelor... Plus că era unul din presa locală care punea note, iar mie îmi punea numai patru, patru, patru. Era un ziarist, i-am şi zis: „Ţie nu ţi-e ruşine? Eu sunt scriitor, am fost şi doctor, de ce tot îmi pui patru?”

Ce vă puncta, activitatea?

Nu aveam nicio activitate, o dată am luat şi eu cuvântul şi mi-a pus opt. Atunci l-am certat pe primar, eram şi în conflict cu el.

Pentru „disperate“ şi „înflăcărate“

Vi s-a întâmplat să aveţi scrisori sau poezii care vă aparţin, dar pe care le-a publicat altcineva?

Anul ăsta am fost la Praga şi, în prezentarea despre mine, exista un volum de poezii care se cheamă „Erotice“, dar pe care nu l-am publicat eu. Deci e piratat, am şi spus: „Volumul ăsta nu este de mine“. A adunat cineva mai multe poezii erotice şi a scos o cărţulie.

Poate pentru că poeziile dumneavoastră sunt atât de citite...

Sunt citite unele. Elevele le citesc şi femeile la 40-50 de ani. Uneori, am impresia că ne ştim şi ne citim doar noi între noi, poeţii. Dar, este adevărat, la mine ar fi ca o momeală povestea asta cu sexualitatea. Asta funcţionează la cele foarte înflăcărate la început şi la cele care, desflăcărându-se, sunt disperate că nu vor mai fi înflăcărate niciodată. Deci, la disperate şi la înflăcărate. Adică, la începutul şi la finalul vieţii sexuale. Deşi, sunt încredinţat că viaţa sexuală ţine până la moarte! ;

„Femeile devastate de vârstă au un fel total de a iubi“

Brumaru, în ipostaza sa favorită: în preajma femeilor frumoase FOTO: RADU SANDOVICI

Cum aţi ajuns să fiţi acuzat de pornografie?

La o lansare, în glumă, am zis că m-aş căsători cu un star porno, că ea ar avea bani şi eu n-aş face nimic. Bineînţeles că am vorbit şi despre alte chestii, despre cartea respectivă, dar a doua zi a apărut în „Ziarul de Iaşi“: „Emil Brumaru vrea să se căsătorească cu un star porno“. Deci, din toate lucrurile serioase pe care le-am spus acolo, ei au luat ceva de tabloid. Odată, am spus că îmi place foarte mult Gina Pistol. A doua zi, pac: „Gina Pistol, noua pasiune a lui Emil Brumaru“. I-am şi scris Ginei Pistol basmul ăsta, a fost foarte onorată. Mi-a răspuns. Postează melodii foarte bune, pe Facebook. În ultimul timp însă a mai dispărut. Îi luam melodia şi o treceam la mine. Şi Taniei Budi i-am spus că este sensibilă. Toţi îi spun că este frumoasă, dar cine-i mai spune că este sensibilă? Bineînţeles că a reacţionat, mi-a mulţumit.

Le scriaţi în privat sau public, pe „perete“?

Direct, vizibil, pe perete, să se răsvadă. Eu sunt prietenul piţipoancelor, prietenul mămicilor. Am spus tot timpul că-mi plac piţipoancele. Chiar au farmecul lor, kitsch-ul are farmecul lui. Caragiale n-a profitat din plin de tot acest kitsch al mahalalei?  Femeile alea iubesc violent, dau cu vitriol în ochi. Îmi plac foarte mult. Alea, când iubesc devin violente, vor să ucidă rivala, vor să o orbească. Sunt teribile, chiar sunt femei, nu nişte fantome.

„Îmi plac defectele la femei“

Mai credeţi, cum spuneaţi odată, că femeia trebuie să aibă puţin sictir?

Da, trebuie un pic de sictir, unul intrinsec. Un sictir al trupului, să aibă o mişcare din fund de „du-te-n mă-ta!“. Mie îmi plac defectele la femei, una cu un picior puţin mai scurt, care şchioapătă, are un farmec absolut fantastic. Merge uşor mai săltat, are un mers special. Mai îmi plac femeile care sunt puţin saşii. Privesc aşa, tulbure, nici nu ştii la cine se uită. Defectele femeilor sunt incitante, creează o altă sferă de atracţie, e ceva nou. Nu mă sperie, eu chiar caut aceste mici diformităţi. Dar la femei mai tinere, nu la nişte octogenare. Deşi şi uzura este fascinantă, femeile devastate de vârstă au un fel total de a iubi, cântă sufletul în ele. Femeile bătrâne sunt uluitor de frumoase uneori... Deseori am renunţat la câte o puştoaică ce mestecă gumă la infinit, ba mai şi face balonaşe când vrei s-o săruţi, în favoarea unei femei coapte, răscoapte chiar, ce ştie mecanica fină a iadului, purgatoriului.

Haideţi să încheiem. V-am „tocat“ deja excesiv.

Am impresia că am vorbit foarte mult în interviul ăsta şi nu am spus, de fapt, nimic, rămân cu o senzaţie de bolmojeală inutilă…

Credeţi?

Mai bine găseaţi pe cineva ca să-mi repare mobilul. 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.