Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerului „Mănâncă, roagă-te, iubeşte“, revine cu un nou roman

Volumul „Mănâncă, roagă-te, iubeşte“ s-a numărat, vreme de 199 de săptămâni, printe bestsellerurile New York Times FOTO atrampboard.com

„Semnătura tuturor lucrurilor“ este noul roman al lui Elizabeth Gilbert, autoarea cărţii de succes „Mănâncă, roagă-te, iubeşte“. Recentul volum a apărut în limba română, tradus de Anca Bărbulescu, la Editura Humanitas, iar evenimentul de lansare are loc mâine, de la 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.

Lansarea va fi însoţită de dezbaterea „Femei temerare, exploratoare ale lumii“, cu invitaţii: Ada Roseti, director programe Discovery Channel România, Iuliana Alexa, redactor-şef revista „Psychologies“, Anca Bărbulescu, traducător şi Nicoleta Preda, câştigătoare a Bursei Naţionale L’Oreal UNESCO Pentru femeile din ştiinţă, secţiunea Ştiinţele Fizice, 2011. Moderatorul discuţiei va fi Iustina Croitoru.

Volumul „Semnătura tuturor lucrurilor“ spune povestea Almei Whittaker, născută la Philadelphia la începutul anului 1800, care studiază plantele, cu precădere muşchiul, şi ajunge astfel să descifreze, independent de Darwin, misterele evoluţiei în lumea naturală. Dacă Alma e prototipul omului de ştiinţă riguros şi lucid, Ambrose, bărbatul de care se îndrăgosteşte, este artistul utopic care crede, asemenea misticului german din secolul al şaisprezecelea Jakob Bӧhme, că Dumnezeu şi-ar fi lăsat, spre binele oamenilor, semnătura, amprenta, marca, în alcătuirea fiecărei plante de pe pământ, astfel că întreaga lume naturală e un cod divin purtând dovada iubirii Creatorului.

Acţiunea romanului, scris într-un ritm alert, pe măsura pasionantelor peripeţii ale trupului şi minţii pe care le înfăţişează, şi populat cu personaje ieşite din comun – aventurieri, misionari, astronomi, căpitani de corabie, genii, nebuni –, se petrece, rând pe rând, la Londra, în Peru, la Philadelphia, în Tahiti şi la Amsterdam. 

Apărut în 2013, romanul „Semnătura tuturor lucrurilor“ a reuşit într-un timp scurt să fie desemnat „Cea mai bună carte a anului“ de către publicaţiile „New York Times“, „Time“, „The New Yorker“, „The Oprah Magazine“, „Chicago Tribune“, „Washington Post“. 

„Adevărul“ vă prezintă un fragment în exclusivitate din volumul „Semnătura tuturor lucrurilor“, de Elizabeth Gilbert, apărut la Editura Humanitas:

„În Alma se ridica un val de emoţii complicate, atât de copleşitor, de dens, că se simţea gata-gata să leşine. O lovi ca răbufnirea de căldură dintr-un cuptor industrial: avusese dreptate. Avusese dreptate!

Continuând lectura, mintea i-a fost năpădită de amintiri despre unchiul Dees. Se gândea la el constant şi contradictoriu: Dacă ar fi trăit să vadă asta! Slavă Domnului că nu trăise să vadă! Cât de mândru şi, în acelaşi timp, furios ar fi fost! I-ar fi făcut capul calendar tot restul vieţii: „Vezi, ţi-am  spus eu să publici!“ Dar ar fi şi sărbătorit confirmarea aceasta grandioasă, edificatoare a muncii nepoatei lui. Fără el nu ştia cum să digere situaţia. Îi era cumplit de dor de el. I-ar fi răbdat bucuroasă reproşurile de dragul alinării pe care i-ar fi adus-o. Inevitabil, îşi dori ca şi tatăl ei să fi trăit să vadă cartea. Îşi dori ca şi mama ei să fi trăit să vadă cartea. Şi Ambrose. Îşi dori s-o fi publicat ea. Nu ştia ce să creadă.

De ce nu publicase?

Întrebarea o înţepa dureros, dar, citind capodopera lui Darwin (căci era, în mod absolut evident, o capodoperă), îşi dădea seama că teoria îi aparţinea lui şi că trebuia să-i aparţină lui. Chiar dacă ar fi enunţat-o ea mai întâi, în nici un caz n-ar fi reuşit s-o enunţe mai bine.

S-ar fi putut chiar să n-o fi ascultat nimeni dacă ar fi publicat ea aceeaşi teorie – nu fiindcă era femeie, nu fiindcă era un nume obscur (deşi împrejurările acestea n-ar fi ajutat-o), ci pur şi simplu fiindcă ea n-ar fi ştiut să convingă lumea la fel de elocvent ca Darwin. Baza ei ştiinţifică era perfectă, dar scrisul nu. Teza Almei avea patruzeci de pagini, Originea speciilor avea peste cinci sute, însă ştia fără urmă de îndoială că textul lui Darwin era mult mai uşor de citit. Cartea lui era meşte şugită. Era intimă. Era jucăuşă. Se citea ca un roman.

Darwin îşi numea teoria „selecţie naturală“. Era un termen strălucit de concis, mai simplu şi mai bun decât „teoria alterării competitive“, numele greoi pe care i-l dăduse Alma. În timp ce-şi construia cu răbdare argumentaţia în favoarea selecţiei naturale, Darwin nu era nici strident, nici defensiv. Dădea impresia că e vecinul amabil al cititorului. Scria despre aceeaşi lume întunecată şi violentă pe care o percepea şi Alma – o lume în care se ucidea şi se murea la nesfârşit –, dar limbajul lui nu conţinea nici un pic de violenţă. Alma n-ar fi îndrăznit niciodată să scrie într-un stil atât de blând; n-ar fi ştiut cum. Proza ei era un ciocan; a lui Darwin – un psalm. Nu venea cu o sabie, ci cu o lumânare. Mai mult, sugera pretutindeni în paginile lui un spirit divin – fără să evoce nici măcar o dată Creatorul! Obţinea o atmosferă miraculoasă prin rapsodii despre puterea timpului însuşi. Scria: „Mintea nu poate cuprinde chiar sensul deplin al termenului «un milion de ani»; ea nu poate aduna şi percepe efectele depline ale multor variaţii mici, acumulate în cursul unui număr aproape infinit de generaţii.“

Era fermecat de „ramificaţiile minunate“ ale schimbării. Avansa observaţia încântătoare că minunile adaptării fac ca orice vietate de pe planetă, chiar şi cel mai umil gândac, să pară preţioasă, uimitoare şi „înnobilată“. Darwin se întreba: „Ce limită poate fi pusă acestei forţe?“. Scria: „Faţa naturii ne apare ca strălucind de fericire…“. Conchidea: „Există o măreţie în concepţia aceasta a vieţii.“ Alma termină cartea şi îşi îngădui să plângă. Nu putea face altceva în faţa unui triumf atât de splendid şi de devastator – decât să plângă.“

(Copyright Editura Humanitas, fragment din volumul „Semnătura tuturor lucrurilor“, de Elizabeth Gilbert)