Eliberarea poeziei

Nichita Stănescu

Ne întrebăm adesea, cu uimire, de unde vine nostalgia unora după „Epoca de Aur“ a lui Nicolae Ceauşescu şi cum se explică amnezia lor în ceea ce priveşte frica şi umilinţele de atunci. Pare curios că ele nu sunt ale tinerilor, care pot fi de stânga, fără să fie însă ceauşişti, ci tocmai ale mai vârstnicilor care au trăit acele vremuri şi au stat ore întregi la cozi pentru zahăr sau ulei (date, de la un moment dat, cu raţia), pâine ori salam.

E drept că ei făceau coadă şi pentru cărţi, un fenomen rar întâlnit în România postrevoluţionară, dar care în anii totalitarismului era simptomatic pentru nevoia de cultură, înţeleasă şi văzută nu ca un divertisment, ci ca o alternativă la „indicaţiile preţioase“. Rareori s-a mai văzut după 1990 atâta interes şi atâta emoţie publică precum la apariţia unui roman de Preda. Şi e aproape de domeniul neverosimilului că o carte de poezie se poate vinde în tiraje de zeci de mii de exemplare, astăzi, când aşteptările de „succes“ ale poeţilor noştri cei mai buni au cifre cu două zerouri.

Nimb de glorie

Câteva întrebări pe care ni le putem pune, văzând cât de puţin cunoscuţi sunt poeţii de azi, sunt următoarele. Dacă Nichita Stănescu ar fi apărut nu în generaţia ’60, ci după generaţia „milenariştilor“ lui Marius Ianuş, ar mai fi avut el succesul, notorietatea, recunoaşterea publică de care s-a bucurat de la debutul său cu „Sensul iubirii“ şi până la moarte? Dacă Nichita Stănescu nu ar fi debutat editorial în 1960, ci jumătate de secol  mai târziu, în 2010, ar mai fi fost el poetul comparat cu Arghezi şi Eminescu, autorul cu versuri studiate în manualele de şcoală, cu volume vândute în tiraje succesive, cu acel nimb de glorie ce pare că apare în fiecare fotografie care i-a fost făcută?

Întrebările sunt dintr-un scenariu contrafactual şi istoria literară, ca şi istoria propriu-zisă, nu lucrează cu „dacă“. Ele sunt însă menite să ne ajute în reprezentarea mai corectă şi mai nuanţată a unei epoci pe care suntem tentaţi s-o aruncăm la coş ori s-o uităm complet, laolaltă cu totalitarismul comunist care a malformat-o. Şi totuşi, se cuprinde în ea o epocă literară de o consistenţă şi o strălucire regăsite numai în interbelic; e suficient să dau patru nume, câte unul pentru fiecare „culoar“ (Nichita Stănescu în poezie, Nicolae Breban în proză, Marin Sorescu în teatru, Nicolae Manolescu în critică), pentru a reproiecta nivelul literar şi critic atins şi menţinut în acei ani.

Că Nichita Stănescu avea nevoie de exact acea perioadă istorică pentru a intra în centrul canonului şi a-l reprezenta e încă sub semnul dubiului. Poate că el ar fi fost Nichita Stănescu şi dacă ar fi debutat cu ultima promoţie de poeţi şi ar fi oferit acum dedicaţii celor zece cititori veniţi la lansare. Nu se ştie niciodată de ce este capabil un mare poet, cum poate el răsturna, de unul singur, un întreg sistem de condiţionări şi determinări.

Schimbare de paradigmă

Ceea ce este însă dincolo de orice dubiu e că epoca aceea a avut nevoie de un poet ca Nichita Stănescu şi că l-a asimilat cu o pasiune colectivă neobişnuită, ca în „Parfumul lui Süskind“. Ceea ce ne pare uimitor astăzi (zeci de mii de exemplare vândute dintr-o carte de poezie ermetică) era extrem de firesc ieri. În epoca în care adevărurile sociale, politice şi istorice nu puteau fi exprimate, literarul le încorpora şi le oferea „ficţional“ prin romane. Iar dacă ideologia unică tindea să domine întreg spaţiul societăţii şi să oblige toate formele de discurs să îi poarte directivele, rămânea o sferă – cea a poeziei pure – impermeabilă.

După cum se ştie, Nichita Stănescu nu a fost chiar un martir anticomunist. A scris destule poezii „pe linie“, a făcut o serie de compromisuri, a avut, chiar şi în anii ‘80, unele intervenţii publice care i-au iritat pe confraţi, prin aceea că ele mai degrabă exprimau politicile oficiale decât li se opuneau. Chiar poezia lui are un strat de contact cu epoca şi un coeficient de adaptare, mai întâi la dejism, apoi la ceauşim.

Însă în nucleul dur şi în straturile mai adânci ale acestei poezii găsim un autism ideologic şi o „nebunie“ creativă care şterg orice determinare, dinamitează orice condiţionare şi recreează „un joc secund, mai pur“, cum visa Ion Barbu. Niciun poet român nu a dus mai departe această experienţă a eliberării poeziei, cu tot cu cititorii ei, de prefabricatele unei epoci totalitare.

Niciun alt poet nu a reuşit performanţa de a lua obiectul „Cântării României“ şi a-i subtiliza lui Ceauşescu publicul-ţintă scriind nişte elegii abstracte din care mai nimeni nu înţelegea nimic şi acoperind, cu ele, lozincile cu Conducătorul şi Partidul. Numai Nichita Stănescu, cu geniul său liric, a fost capabil să facă o revoluţie a gustului literar în România anilor ’60 şi ’70, schimbând paradigma nu doar pentru câţiva critici avizaţi, ci pentru zeci, sute, mii, zeci de mii, sute de mii de cititori... De cititori imediat şi pentru totdeauna cuceriţi.