Elfriede Jelinek: o poveste despre femeile excesive şi sexualitate

Romanciera Elfriede Jelinek s-a alăturat, în 2004, unei liste minimaliste de 12 scriitoare distinse cu Premiul Nobel. L-a câştigat pentru că literatura sa „relevă absurditatea stereotipurilor sociale şi forţa lor subjugatoare“. Cu sprâncenele încruntate ale unei Frida Kahlo de rasă nordică, scriitoarea austriacă a scandalizat lumea literară prin declaraţiile sale de un feminism necenzurat.

Elfriede Jelinek, membră a partidului comunist austriac până în 1991, şocase deja Europa cu romanele şi replicile sale, atunci când Academia Suedeză a decis să-i acorde Premiul Nobel, admirând „vocile şi contra-vocile" şi poezia sălbatică din proza sa. Pentru cei care se uită la ea, expresia feţei - gura are colţurile lăsate-n jos şi când Jelinek nu zâmbeşte, formează un pătrat aspru care stă mereu să spună „greaţă",  „dezgust", „teroare", în timp ce ochii înfruntă cu mândrie caldă -, în alăturarea cu literatura devine provocatoare.

Jelinek priveşte, vorbeşte şi scrie insuportabil, dar greu de ignorat. E tipul de femeie în stare să combine severitatea unei domnişoare strict educate şi modernitatea - poartă croieli asimetrice şi părul tapat. Se lasă fotografiată c-o ţigară în colţul gurii - o atitudine de băieţandru răzgâiat - şi critică politica mondială; într-un interviu acordat ziarului american „The New York Times" în anul 2004, la scurt timp după decernarea Nobelului, spunea că se teme de preşedintele Bush şi de oamenii din jurul lui mai tare decât de cea mai fantezistă conspiraţie a romancierului Thomas Pynchon.

Declaraţii tăioase

Dar Jelinek e (re)cunoscută mai ales pentru cât e de tăioasă când vorbeşte despre relaţia femeie-bărbat. Chiar dacă brutal, o face contextualizat şi are conştiinţa unei realităţi sociale, care, deşi nuanţabilă în plan general, poate fi sufocantă în plan individual. „O femeie care este celebră prin munca ei îşi pierde din valoarea erotică. Femeii îi este permis să sporovăiască şi să bârfească, dar trecerea de la asta la vorbitul în public cu autoritate rămâne încă o mare provocare", spune Jelinek în acelaşi interviu din „The New York Times". „Vreţi să spuneţi că tot ce aţi realizat până acum şi inclusiv acest premiu Nobel vă fac mai puţin atrăgătoare?", insistă reporterul, tot o femeie, Deborah Solomon. „Categoric, da! Femeia care are putere artistică devine un monstru în ochii bărbaţilor. Dacă femeia nu ştie să fie umilă şi, în acelaşi timp şi comodă, în cel mai bun caz, oamenilor le e frică de ea". În ciuda aparenţelor, Jelinek e căsătorită.

Simbolistica autodistrugerii

Jelinek şi soţul ei locuiesc separat, iar scriitoarea obişnuieşte să facă naveta între Viena - scrie în continuare în aceeaşi casă în care stătea şi mama sa, care a murit în 2003 - şi München, unde trăieşte soţul. Cumva, declaraţiile şi cărţile ei sunt prelungirile unei vieţi în care a avut de înfruntat o relaţie de dependenţă cu mama şi confruntarea cu propria feminitate retezată. Romanul „Pianista" e cel mai autobiografic dintre cărţile lui Jelinek. Ficţiune: personajul principal, Erika, o femeie nemăritată de 35 de ani e sacrificată de propria mamă pe „altarul" artei. Realitate: Jelinek a studiat compoziţia la Conservatorul din Viena şi a întrerupt studiile din cauza unei depresii. Relaţia bolnăvicioasă dintre Erika şi mama, care locuiesc împreună, dezvăluie latura perversă, violentă a vieţii. Erika e amatoare de dansuri şi filme erotice, frecventează localuri dubioase unde imigranţi turci şi sârbo-croaţi agaţă femei, totul culminând cu o scenă de automutilare, în care îşi taie labiile. Ar putea fi o agresivitate gratuită, dacă Jelinek n-ar avea fraza de o poezie sfredelitoare (nu întâmplător, romanul „Pianista" a fost tradus în româneşte de poeta Nora Iuga) şi multă substanţă: scena tăierii labiilor e metafora durerii supreme, a dorinţei de a reteza tot ce-ţi provoacă plăcere ştiind că niciodată n-o să te poţi bucura deplin de ea.

Agorafobă şi anxioasă

„Văd relaţia dintre un bărbat şi o femeie într-o cheie hegeliană: e relaţia dintre un stăpân şi sclavul său. Atâta vreme cât bărbaţilor le poate creşte cota sexuală prin muncă, faimă sau bogăţie, în timp ce puterea femeilor se reduce la corpul, frumuseţea sau tinereţea lor, nimic nu se va schimba", mai povestea Jelinek despre literatura sa, locul de întâlnire al dependenţelor. Ea însăşi o exclusă, Jelinek a recunoscut pentru prima dată în public că suferă de agorafobie când, spre indignarea lumii literare, n-a participat la ceremonia de decernare a Premiului Nobel.

Şi-ar fi dorit să poată zbura la New York ca să vadă pe viu zgârie-norii înainte să moară. „Mi-aş dori, de asemenea, să fiu la Stockholm, însă, din păcate, nu pot ajunge la fel de departe ca scrisul meu", spunea. Dacă ar fi să luăm şi asta drept o metaforă, literatura lui Jelinek ajunge undeva departe, înăuntrul nostru şi înăuntrul lumii, acolo unde întunericul ne lasă să ne devorăm şi automutilăm, puţin câte puţin, cu plăcere.

"O femeie care este celebră prin munca ei îşi pierde din valoarea erotică. Femeii îi este permis să sporovăiască şi să bârfească, dar trecerea de la asta la vorbitul în public cu autoritate rămâne încă o mare provocare."

"Atâta vreme cât bărbaţilor le poate creşte cota sexuală prin muncă, faimă sau bogăţie, în timp ce puterea femeilor se reduce la corpul, frumuseţea sau tinereţea lor, nimic nu se va schimba."

Literatură violentă

Biografia lui Elfriede Jelinek, născută în 1946 la Mürzzuschlag (Austria) se confundă cu vieţile personajelor feminine din cărţile sale. Jelinek a fost obişnuită cu disciplina drastică a cursurilor de muzică - a studiat compoziţia la Conservatorul din Viena; a fost educată în stilul unei domnişoare de pension, urmând şi cursuri de teatru şi de istoria artei, pe care le-a întrerupt, însă, din cauza unei depresii. Într-un echilibru eliberator, depresia a declanşat primele încercări literare: volumul de versuri „Lisas Schatten"/„Faptele Lisei", debutul lui Jelinek, în 1967. A urmat proza, cu fraze de o violenţă poematică şi personaje feminine mutilate pe viaţă. Aceste femei, cu declaraţiile lor de luptă deschisă stereotipurilor sociale, i-au adus lui Jelinek faima cu romanele „Die Liebhaberinnen"/„Amantele" (1975), „Die Ausgesperrten"/„Excluşii" (1980) şi „Die Kinder der Toten"/„Copiii morţilor" (1995). Stilul Jelinek s-a desăvârşit în romanul „Die Klavierspielerin"/„Pianista" (1983), căci aici scriitoarea a pus în literatură o bună parte din viaţa sa. Romanul a fost distins, în 1986, cu Premiul Heinrich Böll. În 1989, „Lust"/„Nesaţ" a declanşat un imens scandal din pricina sexualităţii agresive, linie în care se înscrie şi romanul „Gier"/„Lăcomie" (2000). Elfriede Jelinek este şi o traducătoare excepţională  - printre alţii, l-a tradus pe Thomas Pynchon, recunoscut drept unul dintre scriitorii lumii cu cea mai dificilă construcţie şi frază. (Jelinek a semnat traducerea pentru „Curcubeul gravitaţiei", o carte de 880 de pagini). A scris scenarii de film, librete de operă, eseuri.

Inteligenţa rece a lui Isabelle Huppert

Romanul „Pianista" a fost ecranizat în anul 2001 de către regizorul Michael Haneke. Filmul, care se îndepărtează de cartea scriitoarei Elfriede Jelinek, pentru a crea o poveste credibilă, pe un singur plan, minimalistă şi realistă, a câştigat Marele Premiu la Festivalul de la Cannes.

Isabelle Huppert, în rolul Erikăi, Benoît Magimel, în cel al tânărului amant, şi Annie Girardot, mama autoritară, formează un triunghi tulburător fără prea multe replici, doar din priviri, gesturi şi înmărmuriri.

Isabelle Huppert, în filmul „Pianista“, regizat de Michael Haneke

Isabelle Huppert e ideală în carapacea unei femei fără scăpare şi impregnează rolului o inteligenţă rece. Face stomacul spectatorului să vibreze doar printr-o tăcere de piatră (şi Huppert, şi Magimel au fost distinşi la Cannes cu Premiul pentru cea mai bună actriţă şi cel mai bun actor). Şi dacă filmul lui Haneke nu se supune construcţiei narative a lui Jelinek, păstrează în schimb acea emoţie animalică a romanului.

Într-o secvenţă de making of de pe DVD-ul cu „Pianista", Michael Haneke îi explică lui Huppert cum trebuie să ţipe într-o scenă în care amantul o ia la bătaie. Ea îşi apasă abdomenul şi ţipă, din nou şi din nou, până când regizorul o întrerupe: „Nu, coboară vocea, vreau să fie un ţipăt visceral!".

Elfriede Jelinek, în româneşte

„Pianista", traducere de Nora Iuga, Editura Polirom, 2004
„Excluşii", traducere de Maria Irod, 2005
„Amantele", traducere de Ana Mureşanu, 2006
„Lăcomie", traducere de Maria Irod, 2008