Se poate spune că l-a urmat în arta promovării valorilor editoriale ale literaturii şi artei şi filosofiei culturii româneşti din cea de-a doua jumătate a veacului XX, când nu a fost poet, romancier, dramaturg, reprezentant al culturii,  care să nu fi fost legat în vremuri foarte aspre şi rigid proletcultiste de numele directorului Editurii „Eminescu”.

Cu o severă şi riguroasă exigenţă, dar şi cu un tact diplomatic, care nu poate să nu-i fie recunoscut astăzi, Valeriu Râpeanu a avut un  rol important şi cutezător de apărător şi promotor al virtuţilor care i-au consacrat pe Ion Alexandru, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu şi pe Paul Everac, şi pe Aurel Baranga, etc., şi atâţia slujitori ai scrisului românesc care sunt astăzi clasicii culturii româneşti.

Cu acelaşi tact diplomatic şi cu aceeaşi riguroasă şi curajoasă capacitate selectivă, a scos la lumină, în teascurile Editurii „Eminescu”, sub propria îngrijire, numele cele mai importante ale gândirii istorice şi filosofice româneşti, inaccesibil până la el, cum a fost, de pildă, Gheorghe Brătianu, C. Rădulescu Motru, Victor Papacostea, Ion Lupaş, P.P. Negulescu, Radu Rosetti, Alice Voinescu, în sfârşit, şi în studiile publicate în numeroase volume a susţinut aceste valori şi le-a impus cu autoritatea care i-a fost şi îi este şi astăzi recunoscută, încât, repet, poate fi numit cu drept cuvânt pentru acei ani foarte grei, supuşi unei severe cenzuri, succesorul şi continuatorul operei lui Rosetti.

Un bilanţ care îl onorează la împlinirea unei vârste ce ne obligă să îl admirăm în plină forţă creatoare.

Ocolit surprinzător şi nemeritat de forumul academic, Valeriu Râpeanu este astăzi şi cel mai autorizat cercetător şi editor al operei marelui Nicolae Iorga, căruia i-a consacrat o viaţă întreagă cu un devotament şi cu un talent de cercetător exhaustiv care-l apropie în acest caz de opera unică a lui N. Gheran închinată lui Liviu Rebreanu.

Ne aflăm, astfel, în faţa unui istoric şi critic literar şi teatral şi a unui editor care se impune ca una din personalităţile remarcabile, marcante şi hotărâtoare ale culturii naţionale, intrat definitiv în istoria acestei culturi.

Îi datorez prezenţa mea în literatura română începând cu atât de curajoasa susţinere şi editare a romanului început în foileton şi apoi interzis, „Nişte ţărani”, continuând cu Trilogia Ţărănească şi „Clipa”, Trilogia „Dragostea şi Revoluţia”, volumele de critică teatrală şi culegerea de articole „Adevăruri de toată ziua”, toate însoţite de susţinerea, recomandările şi studiile prin care le-a impus şi le-a apărat, arătând prin apariţia lor, şi după decembrie 1989, câtă artă şi diplomaţie a investit în apărarea lor, într-un timp, repet, al unei cenzuri feroce, înfeudată canoanelor realismului socialist.

Mă grăbesc astăzi să-i spun şi eu, din toată inima, la mulţi ani!