E ora la care vin ciorile

La marginea Sibiului - omagiu unei foste poieni.

...nu îl voi auzi pe nici un animal vorbind pe stradă la telefon, tare, cu animalul prieten, şi de aceea voi căuta, în plimbările mele, la marginea schimbătoare a tristului Sibiu scăpat din lesă – şi înregimentat în moda naţională – compania animalului întâmplător, necuvântător şi decent, fie el şi o pasăre.

E ora la care vin ciorile. Seara, când se scrie corespondenţa, ascultând Erik Satie – “Petite ouverture à danser”, le aud poposind în mesteacănul din faţa sufrageriei, le ştiu umplând deja şi cei doi brazi de după colţ, le văd siluetele zdrenţuite profilate pe cer, un cer adaptându-şi nuanţa chiar după ele – o plecăciune dinspre cerneală spre tuş – ca un ecran ce se stinge, se stinge, şi apoi rămâne doar sunetul. Dincolo de ferestre, o să le mai aud o vreme cum se ciondănesc înainte de culcare – câte-un ţipăt scurt, foşnete tot mai rare, apoi se va face linişte de tot şi doar rareori, noaptea, un semn de exclamare: cucuveaua.

Păsările acestea, venind cu sutele seara de pe câmpuri, au o frumuseţe aparte. Întoarcerea în sine e încărcată de o frumuseţe subtilă, ca toate întoarcerile. Sunt avocata lor, oriunde şi oricând. Aleargă de mână doi adolescenţi pe sub mesteacăn, trăgându-şi glugile pe cap, în apărare?, atunci eu sunt adierea iscată deodată, care le smulge glugile şi îi face să râdă şi mai tare, fugind înfricoşaţi. Foloseşte imaginea “teribilă” a păsărilor o televiziune, la ştiri, cu o muzică sumbră, ca să ilustreze un reportaj ridicol, cu un nebun care crede că îi e casa bântuită şi – abia asta dovadă de nebunie – se aşteaptă ca nişte sutane să alunge dracii? Atunci eu fac o vrajă nemaipomenită: mă ridic de pe canapea şi mă duc la fereastră, şi mă uit, în mod compensatoriu, la păsările dintre ramurile albe, şi îmi aleg una, şi atunci pe aceea o tot privesc până face ceva – şi: cioara îşi întinde o aripă pliată greşit, apoi şi-o aduce mai atentă pe lângă corp; iar scena asta născută sub ochii mei e aidoma cu cea din cartea de pe birou. Şi, prin urmare, este magie curată.

Oraşul în care noi suntem sălbaticii ascunde vieţuitoare mult mai decente ca omul. Arici. Arici care de obicei sunt văzuţi abia atunci când, victime ale otrăvii puse pentru şobolani (vai, Firmin!), zac rotunzi pe aleile dintre blocuri, incapabili să mai facă ultimul drum până la capăt, la casele lor, departe de ochi. Bufniţe. Rotindu-şi capetele urecheate în teiul de la bucătărie, cu irealii lor ochi portocalii scânteind dintre frunze. La marginea oraşului, la fosta margine a oraşului, pe poteca şerpuind printre plopi, câte o pană tigrată, de uliu. Câte-o şopârlă fără coadă. Şi câinii. Câinii păzind marginea asta permanent în mutare, mânjită, încălecată de-un om nesătul.

Iată, pe poiana unde acum trei ani făceam plajă printre flori înalte până la genunchi, azi e supermarketul, păzit de blocuri noi, neterminate. Iată, un pic mai încoace, pe poiana unde anul trecut se mai putea întinde pătura, azi se sapă groapa pentru o fundaţie gigantică. Câtă glorie! Ce dezastru.

Şi nu, niciodată nici un animal din oraş nu mi se va părea atât de agresiv ca omul. Niciodată nici un animal nu mă va agresa verbal, nu mă va înghesui din priviri, din gesturi, din glas ridicat, nu îl voi auzi pe nici un animal vorbind pe stradă la telefon, tare, cu animalul prieten, şi de aceea voi căuta, în plimbările mele, la marginea schimbătoare a tristului Sibiu scăpat din lesă – şi înregimentat în moda naţională – compania animalului întâmplător, necuvântător şi decent, fie el şi o pasăre.

E ora la care vin ciorile. Şşş, au adormit. Sunt acasă. Intrusul sunt eu.

***

P.S.: De dragul magiei:

„Unul după altul, stâlpii de telegraf vor zumzăi la apropierea mea. O cioară se va aşeza pe o bornă de piatră şi îşi va îndrepta o aripă care fusese pliată greşit. Ziua va fi probabil una cenuşie. Schimbări în înfăţişarea peisajului înconjurător, pe care nu mi le pot imagina, precum şi unele dintre cele mai vechi puncte de reper pe care cumva le-am uitat, mă vor însoţi rând pe rând, ba chiar amestecându-se din când în când. Cred că în timp ce voi merge voi scoate ceva ca un geamăt, în ton cu stâlpii. Când o să ajung la locurile unde am crescut şi o să văd una sau alta – sau poate că, din cauza incendiilor, a operaţiunilor de reconstrucţie, a tăierilor de lemn sau a neglijenţei naturii, n-o să văd nici una, nici alta (dar tot mai disting ceva nedefinit şi foarte credincios mie, fie şi numai fiindcă ochii mei sunt, pe termen lung, făcuţi din acelaşi material ca şi nuanţa cenuşie, claritatea şi umezeala acestor locuri), apoi, după toată agitaţia, voi simţi o anumită saţietate a suferinţei – poate că pe munte voi trece la un soi de fericire pe care îmi este deocamdată prea devreme ca să o cunosc (ştiu doar că atunci când o voi atinge, va fi cu un stilou în mână).”

– Vladimir Nabokov, „Darul”  (în pregătire la Editura Polirom)