„Dragul meu turnător”, de Gabriel Liiceanu: Zidul răului

Gabriel Liiceanu a lansat un nou volum numit „Dragul meu turnător”

În cursul săptămânii trecute a apărut în librării cea mai recentă carte a filosofului Gabriel Liiceanu. Se cheamă „Dragul meu turnător”, are mai bine de 400 de pagini şi e alcătuită, în principal, dintr-o suită de 18 scrisori adresate lui “Cristian”, cel care prin periodicele sale note informative a fost principalul “contributor” la alcătuirea dosarului de urmărire al “obiectivului Lungeanu”.

Cine era Lungeanu? Nimeni altul decât autorul Jurnalului de la Păltiniş. Cine e “Cristian”? Un anume Octavian Cheţan care are azi 83 de ani. A urmat cursurile Academiei Jdanov, după ce le-a încheiat cele ale Facultăţii de Filozofie şi la un moment dat “a scăpat  de povara conştiinţei” şi a fost promovat în aparatul de propagandă  al comunismului. Puţin i-a păsat de ce se va spune despre el peste 100 de ani. Pe el l-a interesat prezentul. L-a preocupat să se pună bine cu acesta, cu mai marii care îi decideau configuraţia. Era sigur că pentru supuşenia lui vinovată nu i se va întâmpla  nimic rău. Poate chiar credea în eternitatea comunismului. Comunismul s-a dovedit a nu fi etern, dar lui Octavian Cheţan nu i s-a întâmplat nimic. În privinţa asta a intuit bine, a avut dreptate.

Aflăm din cartea lui Gabriel Liiceanu că legendatul “Cristian”, numitul Octavian Cheţan îşi preda notele informative unui ofiţer pe nume Ion Pătrulescu. În 2010, CNSAS, prin consilier juridic, l-a acţionat în justiţie pe Ion Pătrulescu pentru constatarea calităţii sale de lucrător al fostei Securităţi şi pentru ca instanţa, justiţia să decidă dacă Ion Pătrulescu a făcut ori nu a făcut activitate  de poliţie politică. Pătrulescu s-a apărat, avocatul lui sfătuindu-l să susţină că, pe  când era ofiţer activ, faptele de care era acuzat la 20 de ani de la căderea comunismului nu erau  socotite rele, nu constituiau obiect de vinovăţie. “Nu constituiau un act delictuos ”. Dimpotrivă. Omul apăra ordinea şi legalitatea socialistă. Primea pentru asta o leafă consistentă, poate de două sau de trei mai mare decât cea a lui Cheţan, avea şi alte avantaje, era recompensat şi decorat. În virtutea principiului contributivităţii şi în absenţa altor dispoziţii legale, azi, dacă mai trăieşte, Ion Pătrulescu încasează o pensie frumoasă.

Legalităţii socialiste puţin îi păsa de “drepturile omului”. Asta în pofida faptului că în august 1975, Nicolae Ceauşescu, alături de toţi ceilalţi lideri ai ţărilor est-europene căzute pradă comunizării forţate, a semnat Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki. Or, acest document conţinea şi un aşa-numit “coş trei” referitor la respectarea drepturilor omului. Sunt istorici care susţin că, odată cu respectiva semnare, a început sfârşitul comunismului european. Alţi istorici avansează alte date, alte momente pentru a marca respectivul început. Nu asta contează acum. Contează că Ion Pătrulescu a scăpat basma curată.

În chiar săptămâna în care apărea Dragul meu turnător, Tribunalul Militar a decis că  un alt securist, şi el octogenar, un fost maior pe nume Marin Pârvulescu, nu poate fi acuzat în dosarul inginerului Gheorghe Ursu. Nu poate fi nici acuzat, nici judecat. De fapt, justiţia militară se arată consecventă cu sine căci tot Parchetele Militare au hotărât că nu pot fi judecaţi nici Alexandru Vişinescu, nici Ion Ficior.

Magistraţilor în uniformă puţin le pasă că, aşa cum spune Gabriel Liiceanu în cartea sa, “există activităţi care sunt delictuose în eternitate, …,indiferent de momentul istoric în care sunt întreprinse. Ele sunt rele indiferent de ideea, ideologia, credinţa sau regimul politic în numele cărora sunt săvârşite”. Ceea ce a făptuit Marin Pârvulescu şi alţii asemenea lui e rău, chiar dacă unele dintre legile în vigoare în România comunistă a anilor 80, când a fost ucis în  bătaie inginerul Gheorghe Ursu, spuneau altceva. Şi o spuneau fiindcă erau imoral concepute.Tocmai pentru că rolul lor era să apere şi să legitimeze răul comunist. Un rău fondat pe ceea ce Alain Besançon numea sentimentul asediului permanent trăit de mai marii regimului communist. Un asediu în numele căruia erau comise toate fărădelegile din lume.

Prin decizia de săptămâna trecută, Tribunalul Militar a mai legitimat o dată, retroactiv, răul în cauză.

E rău ce au făcut securiştii, justiţia de toate felurile, civilă sau militară, anchetatorii, activiştii de partid în favoarea ordinii şi legalităţii socialiste. În favoarea puterii totalitare. Şi împotriva poporului roman. E rău ceea ce a făcut, în zilele lui decembrie 1989, armata care, înainte de  a fi “cu noi”, a fost vreo câtva timp împotriva noastră.

E cum nu se poate mai rău că acest rău pe care îl cunoaştem cu toţii, despre care am vorbit şi vorbim cu toţii nu e recunoscut oficial şi certificat juridic. E rău că un întreg zid de complicităţi, de temeri, de minciuni, de false solidarităţi, de pioase dar, în fond, mincinoase apeluri la reconciliere naţională a rezistat vreme de aproape 24 de ani. Şi, după cum se vede cu ochiul liber, continuă să reziste. Cu dureroase deconturi zilnice.

E rău ceea ce a făcut, în zilele lui decembrie 1989, armata care, înainte de  a fi “cu noi”, a fost vreo câtva timp împotriva noastră.