Dragostea şi indienii

Lui Cezar Paul-Bădescu i s-a întâmplat de multe ori în viaţă să fie mic în preajma cărţilor

Au existat perioade în viaţa mea în care am crezut că anumite cărţi mă pot ajuta în amor. Prima încercare a fost în clasa a şasea...

Ea stătea în banca din faţa mea, iar eu eram îndrăgostit de ea. Unii vor zice probabil că e mult spus despre un copil de clasa a şasea că e îndrăgostit, dar eu cred că se înşală. Ceea ce simţeam eu atunci faţă de Cristina era sigur dragoste, cu nimic mai prejos faţă de trăirile de mai târziu.

Îmi amintesc şi acum gâtul ei lung şi ceafa cu un puf negru pe ea – când îşi strângea părul şi puteam să i-o văd, eram cel mai fericit din lume şi nu-mi mai luam ochii de la ea. Şi aşa, lungile ore de la şcoală încetau să mai fie plictisitoare.

MISTERUL BILEŢELELOR
Din păcate, preferatul ei nu eram eu, ci colegul meu de bancă. Către el se întorcea de fiecare dată, pe el se găsea să-l întrebe tot felul de prostii, lui îi zâmbea drăgăstos şi, mai ales, cu el schimba bileţele în timpul orelor. În pauze, după reprize furtunoase de corespondenţă, cei doi se priveau cu subînţeles şi, dacă vorbeau, o făceau eliptic, aşa încât nu înţelegeam nimic. De exemplu, ea se uita la el zâmbind şi-i spunea: „Nu cred asta!“. El: „Ba să faci bine să crezi!“. Ea: „Trebuie să mă convingi“. El: „Dacă e nevoie, te voi convinge“. Şi tot aşa... Ce poţi să-ţi dai seama din asta? Desigur, muream de curiozitate să aflu ce-şi tot scriau ei în bileţele, dar nu reuşeam să pun mâna pe niciunul, că erau foarte atenţi şi nu uitau nimic compromiţător pe bancă, atunci când plecau în pauză.

O PISTĂ DE URMAT
Dar nu a trecut mult şi destinul s-a îndurat de mine şi mi-a oferit o pistă de urmat. La un moment dat, ea s-a întors, i-a dat lui o carte şi i-a zis: „Mulţumesc, mi-a plăcut! Să-mi dai şi celelalte volume! Vezi că ţi-am scris ceva la final.“ Şi i-a mai zis ceva de Old şi-nu-mai-ştiu-cum.

Cartea era „Winnetou“. Auzisem de ea, ştiam că era cu indieni, dar nu o citisem. Acum însă, că făcea parte din secretul care-i lega pe cei doi, aveam un motiv în plus. A doua zi eram la bibliotecă şi împrumutam primul volum. L-am citit în câteva zile şi apoi le-am luat, pe rând, şi pe celelalte. Astfel, pentru o vreme, volumele cu indieni ale lui Karl May au devenit cărţile mele de căpătâi.

STUDIEREA PROBLEMEI
Le-am citit cu creionul în mână şi mi-am notat conştiincios numele personajelor şi relaţiile dintre ele, să nu le încurc la o eventuală discuţie cu Cristina. Old şi-nu-mai-ştiu-cum era, desigur, Old Shatterhand, cel care povesteşte şi se face frate cu Winnetou. El nu trebuia confundat cu Old Surehand, cel care apare în poveste abia după ce termini primele trei volume. Îmi notam conştiincios triburile de indieni – apaşii lui Winnetou şi triburile Navajo, dar şi periculoşii comanşi. Trebuie să ştii ce caracteristici are fiecare şi cine e de partea bună şi cine e de cea rea. Desigur, răul absolut era banditul Santer, cel care i-a ucis tatăl şi sora lui Winnetou.

Apoi, am început să-mi fac un dicţionar de cuvinte indiene, pe care le găseam în cărţile lui Karl May. De la „tomahawk“, toporul de luptă al apaşilor, la „howgh“ sau „iuf!“. „Iuf“-urile erau interjecţiile de mirare ale indienilor, iar cu „howgh“ îşi întăreau cele spuse, ceva în genul „Asta am avut de zis!“. „Iltschi“ însemna „vânt“, şi era numele calului lui Winnetou, iar „Hatatitla“ era „fulger“ – şi aşa îl chema pe fratele lui Iltschi, dăruit de căpetenia apaşilor lui Old Shatterhand.

Ţin minte şi acum toate aceste cuvinte. Le-am învăţat temeinic la vremea aceea, pentru că visam să recompun limba indienilor şi s-o folosesc în corespondenţa pe care urma s-o am cu Cristina. Mă gândeam că va fi imposibil să n-o impresionez dac-o luam cu „howgh“ şi cu toate celelalte!... Şi, în plus, am fi avut şi un limbaj al nostru, inaccesibil celorlalţi.

Am terminat cele trei volume din „Winnetou“ şi cele două din „Old Surehand“ şi nu am putut să recompun limba indienilor, aşa încât să-i scriu Cristinei măcar o propoziţie simplă pe un bileţel.

La scurt timp, pe când traversam grăbit un parc, aveam să-i văd pe cei doi pe o bancă. El o ţinea protector pe după umeri, ea îşi lăsase capul pe umărul lui. A fost momentul în care am realizat că, pentru problemele din dragoste, trebuie citite alte cărţi, nu cele cu indieni ale lui Karl May.

CV

• Cezar Paul-Bădescu (n. 1968, Bucureşti) este scriitor şi jurnalist la „Adevărul“.
• A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi masteratul în teoria literaturii la aceeaşi instituţie.
• Din 1996 până în 2008 a fost redactor la revista „Dilema“, unde în 1997 a coordonat un dosar care a pus în discuţie mitologiile create în jurul lui Mihai Eminescu. Acest număr a stârnit numeroase reacţii în presă, determinând chiar o luare de poziţie în Parlamentul României, iar Cezar Paul-Bădescu a primit ameninţări cu moartea în publicaţiile extremiste. În 1999 a coordonat o antologie cu titlul „Cazul Eminescu“. Un an mai târziu, a primit medalia „Mihai Eminescu“, din partea Preşedintelui României.
• A debutat editorial în 1995, în volumul colectiv „Tablou de familie“, care a obţinut Premiul pentru debut al revistei „Tomis“. Apoi a publicat romanele „Tinereţile lui Daniel Abagiu“ şi „Luminiţa, mon amour“.
• Săptămâna aceasta a fost lansat cel mai recent volum al său, „Umbre pe ecranul tranziţiei“, o selecţie din articolele scrise în rubrica sa pe care o ţine de zece ani în revista „Dilema veche“.

Top 10 cărţi preferate
1. „Momente şi schiţe“ de I.L. Caragiale
2. „Lumea văzută de Garp“ de John Irving
3. „Ulise“ de James Joyce
4. „Mătuşa Julia şi condeierul“ de Mario Vargas Llosa
5. „Alte glasuri, alte încăperi“ de Truman Capote
6. „Nostalgia“ de Mircea Cărtărescu
7. „Teodosie cel Mic“ de Răzvan Rădulescu
8. „Ada sau ardoarea“ de Vladimir Nabokov
9. „Manualul întâmplărilor“ de Ştefan Agopian
10. „Supravieţuiri“ de Radu Cosaşu

Top 5 autori preferaţi
1. I.L. Caragiale (1852-1912)
2. John Irving (n. 1942)
3. James Joyce (1882-1941)
4. Mario Vargas Llosa (n. 1936)
5. Mircea Cărtărescu (n. 1956)