Douămiismul best of

Antologia celei mai noi generaţii de poeţi români numără 25 de autori: sunt prea mulţi şi nici nu sunt toţi. „Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc“ realizată de Daniel D. Marin este nu doar o formă de manifestare publică a gustului personal al antologatorului.

S-a discutat relativ mult despre douămiismul poetic „năşit" de Marin Mincu prin antologia „Generaţia 2000" (2004), astfel că, odată deceniul încheiat, era de aşteptat, şi chiar necesar, un demers selectiv care să facă bilanţul unui fenomen suficient de extins pentru a fi şi destul de vag.

La modul ideal, o astfel de antologie ar fi trebuit să explice contextul apariţiei fenomenului, etapele cristalizării, manifestele, relevarea caracteristicilor de bază, trăsăturile comune, dar şi unitatea în diversitate, criteriile de selecţie etc. Din păcate, antologatorul n-a fost în stare de o asemenea minimă perspectivă critică. O antologie este, de fapt, (şi) un act critic, nu doar o formă de manifestare publică a gustului personal.

Iată-i pe cei 25 de poeţi selectaţi (în ordinea apariţiei în volum): Constantin Virgil Bănescu, Zvera Ion, Doina Ioanid, Răzvan Ţupa, Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Teodor Dună, Dan Coman, Ştefan Manasia, Dumitru Crudu, Domnica Drumea, Ruxandra Novac, Miruna Vlada, Diana Geacăr, V. Leac, T.S. Khasis, Gabi Eftimie, Constantin Acosmei, Cosmin Perţa, Rita Chirian, Linda Maria Baros, Şerban Axinte, Radu Vancu, Ofelia Prodan şi antologatorul însuşi.

Din selecţia lui Daniel D. Marin (apropo, n-ar fi fost elegant şi credibil să nu se autoincludă?) nu se înţelege nici că a contat doar pe „nucleul dur" al douămiismului (căci a selectat de două ori mai mulţi poeţi), nici că a intenţionat o reprezentativitate cât mai largă. În ambele cazuri, a lăsat pe dinafară poeţi fără de care poezia ultimului deceniu iese ciuntită.

Ce este douămiismul?

Înţeleg că Marius Ianuş, Dan Sociu sau Elena Vlădăreanu au refuzat antologarea (nu era aceasta o situaţie care făcea proiectul irealizabil?), dar cum rămâne cu faptul că poeţi precum Ştefan Baştovoi, Claudiu Komartin, Florin Partene, Andra Rotaru sau Stoian G. Bogdan (ca să dau doar câteva nume de poeţi mai buni decât destui dintre cei selectaţi) sunt mai puţin douămiişti, parţiali sau marginali douămiismului? Constantin Virgil Bănescu, Andrei Peniuc, Diana Geacăr, Gabi Eftimie, Linda Maria Baros sau Ofelia Prodan sunt ei indispensabili douămiismului?

De fapt, prima întrebare la care Daniel D. Marin ar fi trebuit să ofere o variantă de răspuns era cu privire la douămiism şi la trăsăturile lui fundamentale. Care ar fi relaţia dintre douămiism şi manifestele fracturiste şi utilitariste: se circumscriu automat acestea douămiismului? Sunt douămiişti toţi poeţii generaţiei 2000?

În lipsa unui argument serios, din această antologie nu se înţelege decât că Daniel D. Marin a selectat 24 de poeţi care-i plac lui din cei debutaţi după anul 2000, s-a adăugat pe sine şi i-a zis întregii afaceri „o antologie a douămiismului poetic românesc". Articolul nehotărât personalizează selecţia, înţelegem că e vorba de „o posibilă antologie", dar, din nou, în numele a ce, mai exact!?

Cel mai probabil, în numele gustului propriu - un fel de douămiism la purtător - şi al capriciilor poeţilor care n-au fost cu toţii de acord să facă parte dintr-un asemenea demers retrospectiv, numai că, fără un text argumentativ explicit, cu greu se poate spune că antologatorul îşi asumă ceva. Unde mai pui că unii poeţi au afirmat că selecţia textelor le aparţine lor, şi nu „autorului" antologiei. Făcând abstracţie de ideea de antologie şi de titlul ei, de cine e şi de cine lipseşte, volumul oferă grupaje semnificative de poezie generaţionistă. Altfel, această primă antologie retrospectivă este cumva şi una alternativă.