Făcând-o, m-aş afla în deplin consens chiar cu o seamă dintre precizările autorului care, în capitolul introductiv al volumului, Timpul oprit în loc, ne avertizează că nu a intenţionat defel să scrie un eseu despre fotografie sau despre teatru. „E doar o tentativă personală, născută dintr-o curiozitate profesională de a pune în oglindă două limbaje care se înrudesc într-un mod mai profund decât suntem de multe ori înclinaţi să o credem“. În oglindă şi în conjuncţie.

Am auzit de atâtea ori nenumărate şi tot felul de consideraţii despre caracterul efemer al teatrului. Mai corect spus, al spectacolului de teatru, a ceea ce se cheamă reprezentaţie. Care niciodată nu poate fi egală cu sine însăşi. Ce rămâne după ce un anume spectacol se epuizează, după ce din cine ştie ce motive se ia hotărârea casării lui? Nişte fragmente, Adică un caiet de sală, cronici, dar cine mai are astăzi încredere în cronicari despre care mai toată lumea a ajuns la concluzia hurmuziană că doar duceau lipsă de şalvari, fotografii care suspendă clipa, o imortalizează şi, mai nou, înregistrări video. Însă nimeni nu poate să spună încă cât de durabile ar putea fi acestea din urmă.

Şi uite aşa ajungem la unul dintre cele mai interesante, după părerea mea, fireşte, eseuri din cartea lui Octavian Saiu. Cel intitulat Eroii înrămaţi ai secolului al XX lea în care este vorba, întra altele, despre Grotowski care „e astăzi mai mult o legendă decât o mare figură a teatrului din a doua jumătate a secolului trecut“. Citind mai departe, mărturisesc că reflecţiile lui Octavian Saiu m-au dus cu gândul la atât de capriciosul Sergiu Celibidache. De ce? Ne reaminteşte Octavian Saiu că Grotowski nu îngăduia filmarea spectacolelor sale, iar ceea ce a rămas pe peliculă nu înseamnă decât „filmări sincopate, clandestine“. Nici Celibidache nu suferea să îi fie înregistrate pe discuri concertele, denunţa ori de câte ori avea ocazia „conservele’’ care se mai întâmpla să circule fără voia sa. Ultima oară a făcut-o în interviul acordat în primăvara anului 1995 Europei Libere şi lui Victor Eskenasy Moroşan. Cine însă a avut ocazia să-l vadă pe Celibidache dirijând, nu se poate să nu îşi amintească nimbul de teatralitate pe care acesta îl punea în arta sa. Care da, este conservat pe peliculele păstrate în arhive, dar parcă cel mai bine să păstrează în fotografii cum nu se poate mai expresive. Tot la fel, o fotografie spune mai multe decât cine ştie ce înregistrare clandestină despre efortul lui Cieślak, actorul fetiş al lui Grotowski.

Să ne mire atunci că de miracolul fotografiei, al fotografiei de artă, hai să o numim „fotografie nedemocratică“, au fost preocupate două mari inteligenţe critice ale secolului al XX-lea. E vorba despre Susan Sontag şi Roland Barthes, de la ale căror scrieri porneşte seria de eseuri dedicate fotografiei, fotografiei de teatru, teatrului de Octavian Saiu? Nici vorbă. Când Sontag şi Barthes meditau despre asupra fotografiei, aceasta avea o anumită măreţie, presupunea efort şi ritual, desigur presupunea şi meserie. O anume dotare. Aparat fotografic, aparat de mărit, chimicale, developare, cameră obscură. Poate că şi de aici convingerea lui Susan Sontag că fotografia ar fi o culme a vizualului ca dimensiune esenţială a naturii umane. Astăzi toată lumea nu doar fumează, precum Chiriţa lui Alecsandri, ci şi fotografiază, aşa după cum s-a întâmplat şi cu ocazia unui incident petrecut cu ocazia unei reprezentaţii a unuia dintre marile spectacole ale lui Thomas Ostermeier ajuns, ca printr-un miracol şi graţie lui Emil Boroghină, la Festivalul Shakespeare de la Craiova, incident reamintit de autorul cărţii de la care au pornit aceste însemnări.

Fotografia este primejdioasă, ne reaminteşte la un moment dat Octavian Saiu. Primejdioasă pentru regimurile totalitare. Însă în vreme ce naziştii nu i-au intuit periculozitatea (circulă nenumărate fotografii cu ororile Holocaustului), comuniştii, da. Nici urmă de fotografii care să surprindă unicitatea Gulagului. Şi uite aşa ajungem la concluzia în conformitate cu care „ca şi teatrul, fotografia nu este doar oglinda lumii, ci şi a fiecăruia dintre noi, în parte“. Firesc, aşadar, să şi-o dorească marii regizori, marii actori, marii creatori de modă care, la urma urmei, fac şi ei parte din imensa metaforă theatrum mundi.

Firesc, prin urmare, ca relaţia dintre fotografie şi teatru să prilejuiască vreo 20 de micro-eseuri pasionante, grupate în două părţi, desigur, în oglindă, Fotografie şi teatru şi Teatru şi fotografie care dau substanţă cărţii lui Octavian Saiu.

Octavian Saiu - Clipa ca imagine - Teatru şi fotografie, colecţia Yorick actual, Editura Nemira, Bucureşti, 2018