Faptul este cu atât mai regretabil cu cât îngrijitorul ediţiei este domnul Marin Diaconu – un cercetător de o acribie, dăruire şi onestitate intelectuală ce nu pot fi puse la nicio îndoială. Din nefericire, tocmai prestigiul îngrijitorului ediţiei – ca şi prestigiul Academiei Române sub egida căreia a apărut volumul – autorizează aceste falsuri grosolane, aruncând astfel o pată asupra memoriei lui Emil Cioran. Este ca şi cum două falsuri grosolane ar fi primit certificatul de autenticitate din partea celor mai avizate instituţii de expertiză.

Primul fals  autentificat de domnul Marin Diaconu – este „interviul” intitulat „Dacă m-aş fi aruncat în Sena”. Convorbirea cu Ion Deaconescu (conform unor articole din presa română – un agent de influenţă al securităţii române) se întinde pe... treizeci şi şase de pagini! De la 261 la 297. Falsul este atât de evident chiar şi pentru un cititor puţin familiarizat cu opera, stilul, personalitatea şi biografia lui Cioran. Dar chiar dacă domnul Diaconu – tocmai dumnealui!- ar fi putut fi indus în eroare, este ciudat cum semnalarea falsului de către un exeget serios al operei cioraniene, Marta Petreu, nu l-a pus deloc pe gânduri. Deşi avea cunoştinţă de această semnalare – el alege să o treacă în finalul unei note dintr-un alt volum (volumul IV – Corespondenţă. Note şi comentarii), ca pe un amănunt oarecare. Discrepanţa dintre publicarea acestui fals interviu-mamut cu Cioran chiar în deschiderea secţiunii de interviuri din amintitul volum şi discreta notiţă – aflată la câteva mii de pagini distanţă şi într-un alt volum... vorbeşte de la sine. Cu alte cuvinte, Marin Diaconu discreditează dubiul formulat de Marta Petreu în privinţa autenticităţii acestui interviu şi, pe cale de consecinţă, îl certifică având instrumentele cele mai redutabile – parafa de cercetător recunoscut şi sigiliul Academiei Române.

Unele din frazele atribuite lui Cioran de falsificator sunt prelucrări ale frazelor rostite în alte interviuri sau scrise în cărţi – pentru a da impresia de autenticitate (aşa procedează falasificatorii!). Dar – fiindcă este un prost falsificator – şi acestea te izbesc prin nefirescul lor – sunt prea lungi, prea elaborate şi prea pretenţioase pentru un interviu. Oricine a citit sau a ascultat un interviu cu Cioran ştie despre felul în care acesta vorbea. Altele sunt de-a dreptul hilare. Reproduc una singură de o monumentală absurditate şi stupiditate:

- Acum, la vârsta Dumneavoastră, îl mai huliţi pe Dumnezeu? N-aţi obosit, luându-l în răspăr şi obligându-l să vă asculte?

- Eu l-am obosit pe Dumnezeu, nu el pe mine. N-am vrut niciodată să-l servesc. Dacă aş fi făcut-o, mi-aş fi pierdut iniţiativa şi libertatea. Injust să-l crezi pe Dumnezeu a fi deasupra oamenilor (sic!).  Fără ei, ar fi singur, un neajutorat. N-ar avea niciun destin. În relaţia cu El, omul ar trebui să fie orgolios, căci fiinţa determină balanţa sorţii. Prea trândav şi egoist, Dumnezeu nu m-a impresionat niciodată. Întotdeauna plictisit, prea aşteaptă rugăciunea noastră. După mine, e crepuscular. Dacă nu se perverteşte, nu mai are nicio şansă.”

Cum să se pervertească?

Să devină mai uman. S-ar însănătoşi în ochii celor nevoiaşi, sătui de mister şi iluzii înşelate.” Etc. Etc. (pp. 287-288)

Mai culeg o creaţie de-ale lui Ion Deaconescu – pusă în gura lui Cioran – ce pare născută din împreunarea dintre o notă informativă şi lamento-ul unei femei divorţate:

- Şi totuşi, aţi afirmat cândva că aţi început cu Dumnezeu.

Aşa este. Din plictiseală şi laşitate. Poate şi din respect pentru tatăl meu, după cum ştii, om al bisericii şi slujbaş al lui Dumnezeu.

Am fost impostor atunci, deşi doar mental m-am oferit lui. În realitate, i-am subminat permanent autoritatea. A trebuit să sufăr enorm ulterior, pentru a stinge din imbecilul de mine, orirce amprentă a sa. M-am lăsat păcălit, pentru a mă revanşa mai târziu, combătându-l toată viaţa. M-am băgat slugă la el, l-am servit, dar a încercat să mă înrobească prin impostură şi promisiuni irealizabile. Bine că m-am trezit la timp. Ştii ceva, Dumnezeu nu are răbdare, nu se cheltuieşte prin sacrificiu şi promptitudine. Nu-i autentic în pretenţii şi nu are caracter.” (288-289)

Rog cititorul să verifice şi să citească întregul interviu – pentru că în articolul de faţă trebuie să mă limitez doar la câteva exemple. Stau şi mă întreb: oare serviciile secrete sunt străine de asemenea falsuri grohăitoare puse pe seama unei mari personalităţi culturale precum Emil Cioran? Mă determină să pun această întrebare nu doar suspiciunea ce planează în această privinţă asupra lui Ion Deaconescu – semnalată de Ion Spânu în numărul din 15 ianuarie 2013 al ziarului Cotidianul (validată de chiar Aurel Cioran), dar şi o frază-cheie care-i reţine atenţia inclusiv lui Ion Spânu în respectivul articol, de o gravitate enormă, unde Cioran este pus să afirme textual că „evreii ne sunt datori”, „i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi” (p. 294). Scopul ar fi desigur discreditarea lui Emil Cioran printr-o tehnică specifică manipulării securistice. Trebuie să specificăm că la momentul în care Spânu analiza „interviul” – acesta nu apăruse în ediţia „Pleiade” a Academiei Române, ci doar într-o broşură oarecare. Publicarea acestui fals într-o ediţie atât de importantă – este de o gravitate enormă!

Dar... lucrurile nu se opresc aici. Falsul lui Deaconescu este urmat de un alt fals „interviu” al unui anumit Dimitrie Grama despre care nici măcar îngrijitorul ediţiei, Marin Diaconu, nu are vreo idee privitoare la cine ar putea fi. Ni-l prezintă reproducând „nota redacţională” a fiţuicii diasporene „Univers Românesc” din Bruxelles (an III, nr. 3, 2011!) Textul acestui Grama este pur şi simplu o măgărie! O măgărie care nu are nevoie de niciun comentariu căci orice cuvânt este prea înalt, prea frumos, prea demn pentru o asemenea mizerie. În mod ciudat, dl. Marin Diaconu nu-şi exprimă niciun fel de dubiu privitor la autenticitatea acestei „convorbiri”. Un cititor inocent, de bună-credinţă, impresionat de statutul de „ediţie critică” a operelor lui Cioran şi de sigla Academiei Române, ar putea lua de bune aberaţiile şi tâmpeniile puse pe seama lui Cioran. Iată doar câteva exemple, dar invit din nou cititorul să citească textul în întregime căci este de la început până la sfârşit o producţie literară aflată la nivelul unei prime şedinţe de terapie prin scris a unui oligofren. Grama contemplă frunzele dintr-un parc, iar Cioran i se adresează pe neaşteptate:

„Aşa suntem şi noi, nişte frunze mânate colo-colo de nişte forţe necunoscute, şi vrem, nu vrem ne alăturăm altor frunze, numai ca să putrezim împreună. Nu ţi se pare că acest lucru este de o tristeţe fără margini?” (p.304)

Ţineţi-vă bine acum!

Cioran: „Şi eu am încercat să evadez într-o altă lume, mai simplă, lăsându-mă cărat la întâmplare de motoreta mea în doi timpi şi nu de puţine ori am avut impresia că m-am descărcat de mine însumi, că m-am debarasat de umanitate, pierzându-mă în mărăcinii şi gardurile de la marginea drumului. Şi eu am sperat că motoreta mă va transporta, fără niciun fel de efort din partea mea, în nefiinţă. În zadar am sperat şi încercările mele ca om au eşuat, una după alta. Oricum, eu mi-am păstrat mereu luciditatea de om!” (pp. 304-305)

Grama îl întreabă pe Cioran cu o impetuozitate absolut cretină: „Tu de ce nu te-ai sinucis?” La care fictivul personaj dă drumul unei tirade absurde: „Văd că nu înţelegi nimic! Eşti mai prost decât credeam. Dar aşa era şi Eliade. Tot un prostănac. Eu, (sic!) m-am sinucis de mult, încă din copilărie, dar trebuie să mărturisesc că nici sinuciderea aia nu mi-a adus vreo bucurie.” (p. 305)