Don Quijote şi maimuţa goală

Eroismul lui don Quijote şi ridicolul lui provin din faptul că-şi ignoră vârsta. Toate celelalte inadecvări sunt doar detaliile picante ale acestei supreme superbii… Dacă don Quijote ar fi avut până în treizeci de ani – nu cincizeci! – nici anacronismul idealului cavaleresc, nici amăgitoarea poveste de dragoste „platonică” – nu ar fi fost îndeajuns pentru a-l face unic.

Un don Quijote tânăr, indiferent ce ar fi făcut, nu ar fi avut nimic straniu: dacă voia să reînvie un ideal revolut, ar fi fost asemănător hipsterilor de azi, iar iubirea lui iluzorie şi neîmplinită ar fi fost o experienţă reală şi… utilă… Specificul lui don Quijote vine dintr-un superb dereglaj al temporalităţii: personajul lui Cervantes nu dă deloc atenţie vârstei sale! De aceea, în sens propriu, donquijotism numeşte această tendinţă psihologică, acest imbold de a vrea să cucereşti lumea când este deja prea târziu, mai precis când toţi ceilalţi îţi spun că ţi-a trecut timpul, că este timpul să (te pregăteşti să) mori! Într-o patologie corectă donquijotismul ar descrie în sens strict o tulburare de ritm temporal (a pune seminţele laurilor la vremea când aceştia, de regulă, se culeg).

Don Quijote este bătrânelul zilelor noastre căruia tinereii, deranjaţi de prezenţa lui îi strigă: „Tataie, te caută moartea pe-acasă, ce mai cauţi pe străzile idealului?” „De ce produci aglomeraţie pe strada Speranţei? „Ţi-ai trăit traiul, ţi-ai mâncat mălaiul.” Dar don Quijote nu aude nimic din toate astea şi nu aude pentru că nu se vede. Nu se vede pe sine aşa cum îl văd toţi ceilalţi, ca pe un om trecut, ca pe un om terminat. Finalmente va fi răpus tocmai în lupta cu Cavalerul Oglinzilor, cu cel care-l face să se privească aşa cum este privit de ceilalţi: un bătrânel caraghios luptându-se, complet anacronic, pentru viaţă. „Tu nu te uiţi la tine?” „Te-ai privit în oglindă?” Decalajul dintre vârsta lui şi dorinţa de a trăi este ceea ce stârneşte zâmbetul tuturor acelora care ignoră că spre deosebire de celelalte mărfuri, omului îi expiră ambalajul mult mai repede decât conţinutul… Şi că omul trăieşte până moare, că voinţa de a fi nu are nicio legătură directă cu vârsta. (Este o prejudecată culturală şi socială, liniştitoare pentru conştiinţa agenţilor juni ai istoriei aceea de a crede că voinţa de a fi scade pe măsură ce înaintăm în vârstă; în fapt nu există nicio legătură: abulia este independentă de vârstă şi de starea de sănătate, exemplul cel mai elocvent fiind acela că depresia apare masiv în rândul oamenilor tineri şi sănătoşi; depresia senectuţii este de cele mai multe ori doar efectul dez-integrării sociale, a morţii sociale la care îi condamnăm, fără milă, pe cei în vârstă.)

Poate că Cervantes marchează, prin don Quijote, epistema tristei figuri a bătrâneţii. Îi fixează şi o vârstă precisă, fapt totuşi fără precedent: cincizeci de ani! De la cincizeci de ani, nimeni nu mai aşteaptă nimic nou de la tine, în afară de retragerea într-o solitudine terminală. Este simptomatic că există o reverie comună asupra timpului lecturii, oamenii îşi imaginează că vor citi cărţile strânse în decursul vieţii „la pensie”, „la bătrâneţe”. Adică exact invers faţă de cum procedează don Quijote… Între timp, epistema bătrâneţii a fost suficient de bine internalizată încât a devenit inimaginabil să mai începi să trăieşti după o anumită vârstă… Retragerea, contemplarea, „înţelepciunea”, „pensia”, cumpărarea cavoului, vizitele la cimitir – acestea sunt activităţile recomandate pre-cadavrelor, bătrânilor. Aşa suntem învăţaţi să-i privim, cu genuină cruzime, până ce, speriaţi şi iritaţi, înfuriaţi şi nevenindu-ne să credem, ajungem noi înşine să fim priviţi ca atare. Activitatea, fapta – sub toate aspectele ei (iubire, cunoaştere, credinţă, cucerire) – este asociată tinereţii... Faust vrea să fie din nou tânăr pentru a mai trăi…

Don Quijote este un bătrân care se ocupă de treburile tinereşti. Căci gloria este o afacere de tinereţe. Un bătrân pe băncile şcolii ne lasă, deopotrivă, o impresie penibilă. (Adolescenţa este vârsta cea mai potrivită pentru filosofare…)  

Dar ce este, mai presus de toate, don Quijote? Un om care – fără să ia în seamă vârsta pe care o are – vrea în continuare să trăiască, adică să crească. Legea fundamentală a vieţii este creşterea, expansiunea, mărirea – iar prin om această lege şi-a atins perfecţiunea. Chiar dacă şi copacii adaugă în fiecare an un inel de creştere în miezul trunchiului lor, numai omul este – prin definiţie – o fiinţă adolescentă, o fiinţă predispusă la o permanentă creştere. O fiinţă care vrea să crească, chiar şi dincolo de moartea sa!

Şi atunci? De ce este sancţionată social (căci o sancţiune socială este râsul după Bergson) dorinţa de creştere a lui don Quijote, a oricărui „bătrân” care vrea să (mai) crească? De ce vrea societatea să penalizeze o dorinţă firească a omului, căci tot de la Bergson ştim că prin râs penalizăm tocmai o rupere a ritmului natural al unei stări de lucruri, a cărui întruchipare supremă este graţia? Ce este rizibil în aventurile hidalgo-ului nostru? Râsul cu care râdem de don Quijote nu este râsul nostru… Râsul cu care râdem de don Quijte este râsul supra-eului, al eului social, al comandamentului lăuntric, al „cetăţii” interioare. Societatea ne învaţă din copilărie că trebuie să respectăm un anumit program, anumite tipare. Pe lângă identitatea fizică, trupească – ne cere să avem o identitate mintală, profesională, socială, comportamentală. „Creşterea” este acceptată şi acceptabilă – în cadrele fixe ale şcolii, ale tradiţiei – dar şi aceasta doar până la o anumită vârstă şi în mare parte doar sub forma asimilării, nu şi a inovării…

Ca să poată funcţiona, societatea trebuie să repartizeze membrilor săi – un loc anumit, o funcţie anume, un rol. Şi evident, pe lângă alte condiţii, prevede, mai ales, o durată a acestora. „Contractul social” este unul pe perioadă determinată. Prima maşină inventată de om a fost omul însuşi. Or o maşină trebuie să repete mereu aceeaşi acţiune pentru care este făcută şi să-şi înceteze activitatea în momentul în care este scoasă din uz. Don Quijote este, din acest punct de vedere, o maşină stricată, el nu mai respectă nici schema sa de funcţionare (boiernaş de ţară, făcut să nu facă mai nimic) şi nici durata sa de viaţă, prevăzută de fabricantul social. Don Quijote iese din pielea lui – despre care toţi ceilalţi credeau că ştiu ce poate. Nu mecanica placată asupra viului – ne provoacă aici râsul, aşa cum credea Bergson, nu inadecvarea dintre scheme şi curgerea firească a vieţii, dintre automatisme şi insolitul permanent al temporalităţii, ci, am putea spune, tocmai dimpotrivă – viaţa iese din schemele sociale, omul depăşeşte plafonul impus de societate, aşa cum un copac creşte uneori într-o casă şi iese prin acoperiş. Râsul ne este produs de viaţa ce răbufneşte dincolo de plafonul de creştere; creşterea lui don Quijote înseamnă plecarea lui de acasă (părăsirea rolului şi a statutului alocat de comunitate) – asemănător altor mari plecări: a lui Buddha, a lui Iisus, a lui Tolstoi şi a altora (Rimbaud, Gaugain), ştiuţi ori neştiuţi. Orice om mare este un om care vrea să plece. Status-ul  îl implică pe a sta; implică stagnare, oprire în loc, statornicire.

(Ceea ce numim consumerism astăzi se grefează pe acelaşi imbold al creşterii continue prezent în fiinţa umană. De asemenea, problemele legate de obezitate provin din aceeaşi nevoie – reprimată – de a creşte, de a ieşi din pielea ta, de a te dezvolta pe mai departe. Obezitatea este o rezolvare morbidă, patologică a conflictului dintre nevoia de creştere de sine şi lipsa curajului de a înfrunta, de a sfida limitele sociale. Omul creşte în lăţime, pe şi de multe ori la orizontală aşa cum un pom căruia i s-a oprit creşterea verticală tinde să se extindă pe laterale.)

Cine a citit Maimuţa goală ştie că omul este, din punct de vedere zoologic, o fiinţă adolescentă, o fiinţă in statu nascendi. Mai exact: pentru a deveni om, pentru a dobândi caractere superioare (mărirea cutiei craniene de exemplu), maimuţa a fost nevoită să facă un pas înapoi, să regreseze la stadii embrionare şi să le menţină ca atare după naştere, fenomen numit neotenie. Să se maturizeze deci sub forma incipientă a vieţii – cea a dezvoltării, a creşterii.[1] Curiozitatea – caracteristică a puilor de maimuţă până la o anumită vârstă – a fost împinsă la extrem, omul având copilăria cea mai îndelungată dintre toate animalele. Unii oameni – şi-o menţin nealterată pe tot parcursul vieţii. Omul este deci om în măsura în care îşi permanentizează incipientatea, singura diferenţă majoră dintre el şi animal. Or, societatea sau mai exact eul nostru social este amintirea maimuţei „îmblănite”, este chiar maimuţa îmblănită din noi, urmărind formele fixe şi riguroase de organizare, ierarhiile clar delimitate, ritualurile rutiniere. În cuvintele inspirate ale lui Desmond Morris: „Pe măsură ce copiii cresc, tendinţa lor de a explora poate atinge uneori proporţii alarmante şi pot fi auziţi adulţi vorbind despre un grup de tineri purtându-se ca animalele sălbatice. Dacă adulţii şi-ar da osteneala de a studia modul în care se comportă în realitate animalele sălbatice, ar constata că animalele sălbatice sunt ei. Ei sunt cei care încearcă să îngrădească explorarea pe care o sacrifică în schimbul comodităţii conservatorismului subuman.” (p. 123) Cu alte cuvinte, „maimuţa goală” şi „maimuţa infantilă” tind să se reîntoarcă, după o anumită vârstă, programate fiind deja în acest sens prin educaţia primită, la stadiul de „maimuţă îmblănită”, conservatoare şi rutinată. Societatea încurajează această reîntoarcere la comportamentele maimuţei îmblănite întrucât ordinea socială rimează mult mai bine cu asemenea gen de behaviour automat şi previzibil… Reducerea progresivă a dimensiunilor creierului uman începând cu vârsta maturităţii este, cred, consecinţa directă a acestei „politici sociale” aflate în contra naturii umane, prin definiţie ascensivă şi acumulativă. Creierul uman este făcut să funcţioneze în crescendo, orice stagnare şi repetitivitate implică semnalul de reîntoarcere la stadiul de maimuţă îmblănită. De aceea, după ce au dobândit o spoială de umanitate oamenii tind să repete acelaşi lucru / aceleaşi lucruri, să învârtă o singură „placă”, să „facă ce au învăţat”, într-un cuvânt să redevină maimuţe îmblănite. În consecinţă creierul lor tinde să revină la dimensiunile tipice creierului acesteia. Cine ştie dacă Alzheimer-ul nu este decât exprimarea printr-o boală cruntă a nevoii de înnoire, de noutate, de schimbare, de dezvoltare: prin pierderea memoriei totul ajunge să ni se pară, la infinit şi fals, nou şi diferit. Uitarea este compromisul dintre acelaşi şi mereu-altul, dintre permanenţă şi devenire.

După cum se ştie, culturile primitive şi minore sunt, spre deosebire de cele civilizate-occidentale, mult mai predispuse la conservatorism şi tradiţionalism, mai apropiate deci de maimuţa îmblănită, dar în linii mari – bătălia dintre „maimuţa îmblănită” şi „maimuţa goală şi infantilă” se duce pretutindeni, doar că aceasta din urmă este mai puternică în cultura occidentală, unde reuşeşte cu mult mai mare succes şi în mai dese rânduri să supună maimuţa îmblănită şi să-şi manifeste creativitatea şi nevoile de creştere şi dezvoltare. Nu trebuie uitat că datorăm acestor culturi occidentale întreaga psihologie a dezvoltării personale – de multe ori însă mult prea vulgarizară şi mult prea construită în jurul ideii de „succes social”, de adaptare, ceea ce dinamitează însuşi conceptul ei fundamental, originar – acela al autodezvoltării, provenit din psihologia existenţială şi umanistă, în principal de la A. Maslow şi E. Fromm.

Lupta lui don Quijote cu morile de vânt simbolizează lupta vieţii umane aflate în continuă creştere şi dezvoltare (şi mereu inconştientă de un prag al ei) cu mecanismul şi automatismul vieţii sociale… Moara de vânt îi reaminteşte încontinuu lui don Quijote că nu poate deveni dintr-un hidalgo scăpătat, amator de romane cavalereşti, el însuşi Cavaler Rătăcitor. În cele din urmă, don Quijote moare răpus de morile de vânt, readus la starea sa socială de dinaintea plecării, repus în „demnitatea” statutului său social, readus în satul şi în casa lui… Sufletul său căpătase însă, între timp, el însuşi, după numeroase lupte cu uriaşi, dimensiuni urieşeşti ce au făcut imposibilă o asemenea cuviincioasă şi înţeleaptă reducţie… Don Quijote moare sufocat.

Text publicat şi în numărul curent al revistei Dilema Veche.

[1] Cum bătălia urma a fi câştigată mai curând de creier decât de forţa muşchilor, trebuia făcut un pas evolutiv spectaculos care să-i mărească puterea creierului. Ceea ce s-a întâmplat a fost cam ciudat: maimuţa vânător a devenit o maimuţă infantilă. Acest truc în evoluţie nu este unic; el s-a petrecut la un număr de cazuri complet separate. Spus foarte simplu, este un proces (numit neotenie) prin care anumite caractere juvenile sau infantile sunt reţinute şi prelungite în viaţa adultă. (…) Modul în care acest proces al neoteniei ajută creierul primatelor să crească şi să se dezvolte se înţelege cel mai bine dacă analizăm fătul unei maimuţe tipice. Înainte de naştere creierul fetusului maimuţei creşte rapid în dimensiune şi complexitate. Când animalul se naşte, creierul său a atins deja şatezeci la sută din mărimea finală a celui adult. Restul de treizeci la sută se realizează repede în primele şase luni de viaţă. Chiar şi un pui de cimpanzeu îşi încheie dezvoltarea creierului în decurs de douăsprezece luni de la naştere. Specia noastră, prin contrast, are la naştere un creier care este de numai douăzeci şi trei la sută din mărimea sa finală de adult. Creşterea rapidă continuă încă şase ani după naştere, iar întregul proces nu se termină până în jurul celui de-al douăzeci şi treilea an de viaţă.” (Desmond Morris, Maimuţa goală, Editura Art, Bucureşti, 2008, pp.. 26-27)