...Am văzut deunăzi la cineva o carte, n-am primit nimic de ziua mea dintr-acolo, şi uşor dezamăgit, mi-am permis să îngroş din obraz şi să o cer „...doar pentru citire. Ţi-o dau înapoi. Pe cuvînt”. Persoana, cunoştinţă veche, s-a uitat lung în ochii mei, a bălmăjit ceva, desigur că nu i-a picat prea bine, eu mi-am zis în gînd că am comis „abuzul” doar în folosul culturii, deci că „se merită”. Aşa că în mintea mea eram ca şi iertat. Şi oricum mai avea una la citit, aşa că orice împotrivire ar fi fost inutilă, ca să nu mai spun despre talia în ocale, 125 la 45 pentru mine. Iar de era nevoie, chiar mai aveam şi altă muniţie nefolosită, puneam mîna pe Ion Roaită şi trăgeam sirena unei mobilizări generale, literatura română chiar merită asta.

(...) Iar într-un tîrziu chiar am ajuns cu ea-n braţe şi fix în bătaia ochilor; ei, puţin lateral stînga, mă uit de-o viaţă puţin zbanghiu, asta e. Hei, în braţe cu opera, nu cu kilogramele puţine!

Vreo sută şaizeci de pagini, format prietenos, litere mari, cuvinte puţine pe rînd, editură cu ştaif, referinţe mîndre pe spate. Deci toate condiţiile ideale pentru o citire fluentă.

Motto biblic, apoi ceva despre malahie chiar la al doilea cuvînt, început în forţă.

Cîteva probleme tehnice la a doua pagină, cuvintele nu erau tocmai adaptate contextului, firescul era afectat, cîteva rocade între cuvinte pe care le-aş fi văzut necesare, şi întorc fila. Şi alte cîteva. Fireşte că eu sînt prea critic, indispus şi părăsit de amante, ori poate subiectul e încă lipsă, trebuie să am mai multă răbdare, cartea e abia la început deci mergem mai departe „no problem”. Şi după altele, firul narativ lipsă bate în continuare cîmpii, exact ca un pîrîu leneş dintr-o zonă de şes, azi pe-aici, mîine, cine ştie pe-unde, adică spre care dă mai mult, de pluviale şi de canale colectoare vorbesc, iar eu, în lipsa altor preocupări mi-am lăsat cel de-al doilea neuron astfel disponibilizat să hălăduiască pe unde-o vrea el. Adică să vîneze erori tehnice.O declamaţie prea lungă, omul poate vrea să umple filele, am mai văzut şi pe la Pamuk asta, descrieri de zeci de pagini, n-a fost o plăcere nici pe-acolo, în Mă numesc Roşu, iar cuvintele folosite forţat mă duc cu gîndul că textul ar fi fost scris în altă limbă, eventual una rară, nu prea s-au găsit traducători, treaba prost plătită, ori că s-a folosit vreun licean binevoitor care n-avea bani pentru cafele. Cuvinte în plus, repetiţii, o declamaţie de data asta şi mai lungă, na, dacă n-am stat potolit şi n-am fost mulţumit, bea Grigore...!

O construcţie în care se alătură cuvinte care nu sînt coplanare, iarăşi problema cu firescul în deficit, din nou şi cu cursivitatea autosabotată, o cucuvea care „n-a încetat”, deşi putea doar să „tacă” ori chiar mai simplu, „să se oprească”, un coniac „foarte bun” zicere venită din gura unui copil şmecher, de ce nu „super”, descrierea efectului unei supradoze de alcool redată cu un sunet fals, cineva care „urmează să vină la noi” e simţit de cîine şi aşteptat la uşă „cu minute bune înainte”. Clişeele sînt la ordinea zilei. Abia la pagina 15 şi deja mă gîndesc serios dacă are rost să-mi propun să mai rezist citind, dar mai ales dacă nu cumva persoana aceea de la început, n-a jucat un teatru perfect şi „m-a făcut la dinţi”, ca să mă integrez limbajului din carte, dorind cu împrumutul ăsta, doar să se răzbune pe mine. Da, nu zic că nu ar fi avut motive temeinice, însă...

Acelaşi cîine care „dobora pălăria cu lăbuţa”, nu ştiu de ce nu „o dădea jos”, simplu şi pe româneşte, altcineva care „se retrage cu spatele”, prunele care „cad una cîte una”, cîteva repetiţii în doar juma’ de pagină, unele, întîmplător chiar şi pe acelaşi rînd, şi un tată care„ mă ameninţă cu bătaia”. Dar nu-mi spune simplu că „o să te bat”.

De pe la pagina 17 efortul înaintării pare că devine imens, roţile patinează din greu, frecarea e minimă, înţeleg că e sezonul rece, într-un tîrziu iarna a venit, firmele care trebuie să asigure operativitatea căilor rutiere căpuşază banii şi fură sarea, mai ştiu şi că Firea e de vină, chiar mai mult, că minerii de la Cacia sînt în grevă, dar totuşi...

Iar la 24 chiar cedez. Încă nu ştiu nici tema nici subiectul şi mi-e clar că nici nu le voi mai afla vreodată, doar dacă sublimul autor mă va bîntui cel puţin o dată pe an, pe lună plină, atunci cînd sînt şi sînzienele. Doar pentru un efect cumulat. Da, clar, M.P. chiar a făcut mişto de mine! Am să „ţi-o coc”, măi fată!, dar asta nu voi recunoaşte şi voi spune doar atît: Scuze că nu m-am ţinut de cuvînt cu citirea şi că obiectivul e îndeplinit doar „24 100/160= 15 %. Dar cartea va reveni la tine, chiar mîine prin curierat. P.S. Mi-o trimiţi pe cealaltă?

                                                                                                   

*

  Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Electric puzzle”, Editura Neuma, 2017, Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional “Vasile Voiculescu”, 2015.

             Citiţi şi:

                  - Cronica unei cărţi în curs de apariţie

                  - De Sîn' Andrei

                  - Poveste de dragoste