Scrise de mari personalităţi născute pe alte meleaguri care, la un moment dat al existenţei, au încercat să îşi deconteze prin pagini inteligente, fie omagiind o naţiune ce le-a îngăduit dreptul la o nouă viaţă, fie încercând să explice motivul îngrijorărilor tot mai pronunţate faţă de ceea ce unii socotesc a fi o evidentă pierdere de viteză a culturii franceze, măcar o parte din datoria contractată faţă de această minunată ţară. Iată doar câteva titluri. Minunata trilogie Parisul personal a lui George Banu, a cărei publicare s-a încheiat la editura Nemira către finele anului 2016. Patetica Franţa pe care uităm să o iubim datorată lui Andrei Makine, apărută în 2008 în româneşte, în traducerea Gabrielei Creţia, la editura Humanitas. Interogativa Ce mai rămâne din cultura franceză? Preocuparea pentru grandoare, carte scrisă la patru mâini de americanul Donald Morrison şi de belgianul Antoine Compagnon, carte adusă pe piaţa românească tot în anul 2008 de editura ART.

Semnalez acum cu încântare Tour de France a englezului Julian Barnes apărută în 2018, în traducerea lui Mihai Moroiu, la editura Nemira.

Julian Barnes a ajuns pentru prima oară în Franţa în anul 1959. Avea atunci 13 ani. După acea dată a mai vizitat Franţa în repetate rânduri, a făcut-o en touriste averti, aşa cum spun francezii. S-a îndrăgostit de Franţa mai întâi fiindcă ambii părinţi au fost profesori de limba franceză, în al doilea rând fiindcă acolo s-a născut Gustave Flaubert. Scriitorul agreat nu numai pentru Madame Bovary sau Bouvard şi Pécuchet (cartea preferată a lui James Joyce, deopotrivă), ci şi pentru atât de controversata lui Corespondenţă cu Louise Colet. Barnes a fost un an profesor la un liceu catolic din Rouen.

Acestea reprezintă însă doar câteva argumente primare, cărora li s-au adăugat în timp multe altele. Care l-au ajutat pe Julian Barnes să-şi depăşească temerile din primele vacanţe petrecute pe tărâm francez. Temeri care, la un moment dat, au provocat o ruptură, o absenţă de vreo 10 ani. Mai apoi, după ce a împlinit vârsta de 30 de ani, Barnes a descoperit adevărata plăcere de a fi în Franţa. Care nu se limitează doar la bucuria de a ajunge la Paris. Descoperirii i-a urmat cunoaşterea. Nicidecum o cunoaştere totală. Însă cunoaşterea aceasta recunoscută ca fiind una parţială i-a îngăduit lui Barnes să aleagă din Franţa ceea ce doreşte. Adică, zice Barnes, „să descoperi antiteze la viaţa ta cotidiană englezească din inima oraşului, să-ţi alungi simţul răspunderi faţă de propria ta ţară şi să-ţi acorzi un răgaz, evitând emoţiile explozive provocate de reprezentanţii tăi publici“. Franţa, cunoscută parţial de Julian Barnes, despre care a depus mărturie într-o serie de articole adunate în volumul Tour de France, „are o topografie parţială şi un spirit contradictoriu; o Franţă a regiunilor mai degrabă decât a centrului, a lui José Bové mai degrabă decât a unui eurocrat bine lustruit, a unui martir catar mai degrabă decât a unui legat papal“.

Călătoria în Franţa pe care o facem în timpul în care parcurgem cartea lui Julian Barnes începe pe ritmuri muzicale. Împreună cu romancierul francez uităm, îi punem la o parte pe Janis Joplin, pe Jim Morrison, pe Jimi Hendrix, şi ne amintim de Georges Brassens, de Jacques Brel şi, în ceea ce mă priveşte, mai presus de toate de Boris Vian. Nu pe cel din Spuma zilelor din Ecarisaj pentru toţi sau din Cei ce clădesc imperii, ci pe cel din versuri („Je voudrais pas crever avant de connaître les plaisirs et les joies de la mort“) şi din târziu cunoscutele lui discuri muzicale. Mai apoi mergem la cinema şi ne reamintim de câteva dintre filmele lui François Truffaut, precum Tirez sur le pianiste, jules et jJm, La nuit américaine, dar şi de Godard care, în opinia lui Barnes „nu e un simplu mincinos, ci şi un individ fals, un pozeur, un elitist“, aşa că nu avea cum să nu să certe, să nu piardă competiţia cu Truffaut şi să nu eşueze făcând o reclamă pentru firma Nike. Nu uităm nici de deliciile gastronomiei franceze, nici de Ghidul Michelin, nici de Edith Warton şi nici de campionatul de ciclism care a inspirat titlul cărţii lui Barnes. Revenim în lumea literară cu ceva uşor, cu les policiers ale lui Simenon, mai apoi ajungem la Baudelaire. Într-un anume fel folosit de Barnes, ca şi Courbet, ca şi Mallarmé, de altfel, drept un element de trecere către marea lui pasiune: Flaubert.

Un Flaubert apărat de ceea ce a scris despre el Sartre în L’idiot de la famille („o sminteală!“, exclamă Barnes) şi, mai apoi, întors pe toate feţele. Madame Bovary, roman, Madame Bovary metamorfozată în eroină de film, corespondenţa cu Louise Colet, apărută, poate mai bine astfel, în formă cenzurată, Salammbô, Flaubert şi zicerile sale. De la Familii, vă urăsc!, citată undeva şi de George Banu, la Bea cerneală! la Jamais répondre ori la obsesiile lui faţă de cuvintele repetate şi stilul indirect liber la prietenia şi corespondenţa cu Turgheniev.

Peste tot, în toate articolele lui Barnes refuzul faţă de les idées reçues, spiritul iscoditor, ironia stilului şi o extraordinară abilitate pentru diplomaţia culturală. Ne-am fi putut oare dori mai mult?

Julian Barnes - TOUR DE FRANCE; Traducerea: Mihai Moroiu; Editura Nemira; Bucureşti 2018