Din amintirile unei tocilare

Am făcut într-o vară o întrecere cu mine însămi, un fel de maraton, cam câte cărţi aş putea să citesc într-o vacanţă. Trecusem, cred, în clasa a şaptea. Nu eram prea cool, nici nu-i greu să vă daţi seama de asta. Nu eram vedeta cartierului, dar nici prima tocilară. Doar mă plictiseam.

Am luat la rând tot ce s-a putut, de la clasicii ruşi la romanele poliţiste de buzunar. Mi-am făcut şi o listă, îmi notam acolo tot ce citeam. Atunci am observat şi care e ritmul cu care citesc, mai exact... cam câte pagini „duc“ pe oră. Astfel încât ştiam dinainte cât o să dureze până termin cartea. Mă concentram, mă chinuiam, erau zile în care îmi plăcea să fac asta, erau altele crunte în care nu mai reuşeam să termin cartea şi nu înţelegeam nimic. La final, trecutul titlului pe listă era cea mai frumoasă victorie.

La sfârşitul zilei, cel mai tare mă întrista cât de multe cărţi necitite mai sunt în bibliotecă. Apoi, cât de multe cărţi necitite mai sunt în toate bibliotecile, în toate librăriile, în toate depozitele, pe toate rafturile din lumea asta. Îmi spuneam că este atat de stupid cum niciodată, dar niciodată, nu vom apuca să citim toate, absolut toate cărţile pe care ni le dorim. Eram în clasa a şaptea, pentru mine cam astea erau problemele cele mai importante.

Mi-ar plăcea ca povestea asta să se transforme într-una cu o morală, dar de data asta nu-i cazul. Eu sunt curioasă, de fapt, cum se schimbă perspectiva, de-a lungul anilor. Pe atunci, ştiu sigur că intram la mine în cameră şi oftam văzând rafturile pline cu cărţi, oftam de necaz că nu aveam cum să le termin de citit, cel puţin nu atunci, nu în vara aia, nu prea curând.

Acum, ajung acasă seara şi mă întâmpină un birou plin cu cărţi necitite, cumpărate de la târgurile de anul trecut, primite cadou de Craciun sau de ziua mea, împrumutate acum câteva luni sau luate din ultima excursie, cărţi despre care, sincer, habar nu am când le va veni rândul. Poate anul acesta, poate niciodată. Am observat, însă, că nu mă mai apucă tristeţea, nu mă mai apucă disperarea că altcineva a citit mai mult şi că eu nu voi apuca să aflu tot ce au gândit toţi oamenii din lume. Din contră, fiecare din cele trei teancuri de pe birou e o încărcătură de emoţie, o speranţă, un scut de invincibilitate.

E ca şi cum mi s-ar promite o viaţă aproape nesfârşită, cam până când citesc tot ce vreau, oricum. E ca şi cum cărţile pe care nu le-am citit încă ne vor face fericiţi. Îmi dau timp să fac toate lucrurile astea, chiar dacă ştiu că nu e vreme. Dar îmi dau timp să iau cărţile pe rând, să intru în ele în tihnă, să rămân acolo o vreme, să nu conteze ritmul, să nu conteze lista. De fiecare dată când ajung seara acasă şi le văd aşteptându-mă cuminţi pe birou îmi spun că ce frumos!, că mai e vreme!, că uite misterul!, că uite necunoscutul!, că o să fie bine!, că una din ele îmi va aduce ceea ce caut.