Coordonat de Richard Crossman, clasicist şi politician britanic (1907 – 1974), el propune mărturiile a şase intelectuali care îşi descriu parcursul de la atracţia exercitată de noua ordine ideologică la divorţul de dogmă.

Autorii oferă o analiză lucidă, vindecată, în cazul celor mai mulţi dintre ei, de naivitatea şi romantismul tinereţii. Arthur Koestler, Ignazio Silone (scriitor şi politician italian) şi Richard Wright (scriitor american) semnează cele trei texte ce alcătuiesc prima parte a cărţii – Iniţiaţii. Toţi au fost, pentru un timp, membri ai Partidului Comunist German, respectiv Italian şi American. Cea de a doua parte, intitulată Simpatizanţii, reuneşte mărturiile lui André Gide, Louis Fischer (jurnalist american) şi Stephen Spender (scriitor britanic). Autopsia relaţiei lor cu radicalismul îmbrăţişat necondiţionat se înfăţişează sub lumina rece a raţiunii, neiertând niciun exces al relativismului moral.

Talentul prozatorului transformă confesiunile lui André Gide, respectiv Arthur Koestler în scene cinematografice străbătute de reflecţie amară. Fără a discrimina celelalte contribuţii, eseurile lor merită o atenţie specială, cu atât mai mult cu cât Gide s-a înscris (alături de Panait Istrati, de altfel) printre intelectualii care au dezvăluit Europei realitatea universului sovietic.

Bazat pe cele două volume ale sale – Întoarcerea din URSS (1936), respectiv Post-scriptum la «Întoarcerea din URSS» (1937) –, eseul scriitorului francez redă vizita întreprinsă în 1936, ca urmare a invitaţiei adresate de Societatea Scriitorilor Sovietici. Este ocazia de a descoperi patria pe care, de la distanţă, de peste un deceniu, o admiră cu fervoare cvasimistică. În viziunea sa, ea a fost „un tărâm în care îmi închipuiam că Utopia era pe cale să devină realitate.”[1] Considerat cel mai mare scriitor în viaţă, Gide este primit şi onorat cu fast de autorităţile sovietice. Cazarea la un hotel de lux, recepţiile, banchetele, vizitele la fabrici, cluburi şi parcuri model, precum şi călătoriile în diverse localităţi în care mizeria clasei muncitoare îl uluieşte şi întristează îi dezvăluie, treptat, fibra societăţii sovietice. Abisul dintre sărăcia extremă şi opulenţa sufocantă îi contrariază profund aşteptările privind imaginata societate fără clase, iar privilegiile pe care le-a respins în lumea veche le primeşte, aici, cu un sentiment de ruşine. Gide are şi câteva întâlniri, cel puţin la fel de surprinzătoare pentru el, cu cenzura locală. Înainte de a ţine un discurs unui public de intelectuali, el predă textul comitetului care a organizat evenimentul şi care îl anunţă că ideile sale nu respectă linia Partidului. Descurajat, renunţă la a ţine discursul.

„A gândi independent presupune riscul de a fi acuzat că eşti contrarevoluţionar, iar atunci, dacă eşti membru de partid, eşti expulzat şi rişti să ajungi în Siberia”[2], conchide cu amărăciune, adăugând că gândul la miile de deportaţi îl determină să scrie acest text. Gratitudinea lor, mărturiseşte Gide, „m-ar încânta mai mult şi ar fi mai preţioasă decât toate laudele din Pravda.”[3]

Este remarcabilă naivitatea sa când se recunoaşte înfrânt de mecanismele protocolului regimului, un episod elocvent având loc când, dorind să îi trimită o telegramă de mulţumire lui Stalin, se vede contrazis vehement de interpretul care îl însoţeşte şi care insistă că pronumele de politeţe e insuficient când i te adresezi conducătorului suprem. Consternat şi revoltat după întreaga experienţă în URSS, André Gide îi acuză pe comuniştii de pretutindeni de manipulare a clasei muncitoare. Surprinzător este însă că nici în ceasul reproşului el nu încetează a admira „Marea Revoluţie” ale cărei libertăţi (de care nu s-a îndoit nicio clipă) le consideră, acum, călcate în picioare.  Publicarea cărţii Întoarcerea din URSS i-a atras furia sovieticilor, precum şi a comuniştilor francezi, inclusiv a lui Louis Aragon.

Arthur Koestler relatează relaţia sa cu comunismul de la etapa euforică, marcată, printre altele, de dorinţa (nesatisfăcută) de a munci ca tractorist în URSS, până la desprinderea treptată de utopia perversă a cauzei. Se disting descrierile personajelor cu care intră în contact după intrarea în partid, flerul psihologic şi sarcasmul producând portrete memorabile. Un exemplu îl furnizează dialogul cu o tânără comunistă, „[...] tipul de Cenuşăreasă nevrotică de care era plin Partidul Comunist German – tânăra burgheză cu aşteptări înşelate, care intrase de bunăvoie în rândurile proletariatului”[4]. Koestler livrează cititorului şi profilul proletarului exemplar, ce include redarea exactă a fizionomiei. El declară: „Nici o mişcare nu poate exista fără un arhetip eroic; tovarăşul Ivan Ivanovici de la Uzinele Putilov era pentru noi un fel de Buffalo Bill.”[5]

Confruntat cu incongruenţe între principiile partidului şi unele dintre acţiunile sale, tânărul scriitor maghiar îşi manifestă mefienţa, dar este prompt acuzat că are „o concepţie mecanicistă”[6]. Odată debarasat de aceasta, el adoptă o abordare dialectică în lumina căreia îi devine clar că Partidul are întotdeauna dreptate atât din punctul de vedere moral, cât şi logic. Relativizarea amorală a răului este parte din perfidul proces de adaptare la rigorile cauzei, pe care Koestler îl explorează cu distanţă analitică, la 11 ani de la părăsirea Partidului.

Scriitorul maghiar vizitează, la rândul său, Uniunea Sovietică în anul Holodomorului (1932 –’33). El percepe, treptat, realitatea brută din spatele butaforiei montate pentru amăgirea străinilor şi o denunţă ca atare. Trei decenii mai târziu, celebrul disident sovietic Vladimir Bukovski avea să menţioneze spectaculoasa ediţie din 1980 a Jocurilor Olimpice, eveniment graţie căruia gazdele sovietice au reuşit să îi convingă pe oaspeţii occidentali că în ţară domneau bunăstarea şi fericirea.

Koestler înregistrează reacţia oamenilor pe care îi întâlneşte – cei mai mulţi îl evită, iar cei care i se adresează recurg la „clişeele obişnuite din editorialele ce apăreau în Pravda [...]”[7]. Iată şi o descriere a copiilor „care – cu membrele lor subţiri ca nişte beţe, capetele mari şi cadaverice şi burţile umflate – semănau cu nişte embrioni scoşi din borcane cu alcool[...]”[8]. Este menţionat un episod relevant pentru opera autorului – întâlnirea cu fizicianul polonez Alex Weissberg şi cu soţia sa, Eva. Cei doi sunt arestaţi pentru pretinse activităţi subversive. Autorul scrie că experienţa carcerală a Evei, în special cu privire la metodele GPU de obţinere a mărturisirilor, i-a furnizat parţial materialul pentru renumitul său roman Întuneric la amiază.

Arthur Koestler îşi încheie cutremurător eseul despre deziluzia sa profundă privind ideologia care a produs una dintre hecatombele secolului XX: „Am slujit Partidul timp de şapte ani – tot atât a păzit Iacov oile lui Laban pentru a o câştiga pe fiica acestuia, Rahela. Când s-a împlinit vremea, mireasa a fost adusă în cortul său întunecos; de-abia dimineaţă a descoperit că nu-şi ostoise ardoarea în braţele frumoasei Rahela, ci în cele ale hâdei Lea.

Mă întreb dacă Iacov şi-a revenit vreodată din lovitura resimţită când a aflat că se culcase cu o iluzie. Mă întreb dacă, după aceea, s-a amăgit că de fapt crezuse în ea. Mă întreb dacă sfârşitul fericit al legendei se va repeta; căci, pentru încă şapte ani de muncă, Iacov a căpătat-o şi pe Rahela, iar iluzia s-a întrupat.”[9]

Întrebările lui Koestler răsună cu aceeaşi intensitate astăzi, când o nouă unitate de gândire se desfăşoară cu o înflăcărare asemănătoare. În acest context li se poate adăuga întrebarea – în ciuda revelaţiilor printre care se înscriu şi cele de mai sus, oare câţi se culcă, încă, în fiecare zi, cu o iluzie?


[1] Richard Crossman (ed.), Zeul care a dat greş, trad. Cornelia Macsiniuc, Humanitas, 2012, p. 232.

[2] Ibid., p. 238.

[3] Ibid., p. 239.

[4] Ibid., p. 84.

[5] Ibid., p. 97.

[6] Ibid., p. 81.

[7] Ibid., p. 108.

[8] Ibid., p. 109.

[9] Ibid., p. 124.