Doina, tu, care iubeşti atât de mult Bucureştiul, cum l-ai văzut acum, în timpul distanţării?

Din toată această perioadă care-a trecut am o singură imagine în minte, obsedantă, vie, un fel de coloană vertebrală a timpului dus. Anul trecut, cam pe vremea asta, ieşeam de la un curs, de la Litere, coboram scările, pe lângă lift, când am văzut doi studenţi stând de vorbă, un băiat destul de firav şi-o fată brunetă, doi oameni legaţi printr-o forţă nevăzută. Între ei era o emoţie care a ajuns la mine, mai mult chiar, nu mai puteam să merg mai departe, aşa că am stat câteva clipe lipită de zid. Cei doi aveau o conversaţie convenţională, genul care nu interesează pe nimeni. Dar adevărata lor conversaţie era invizibilă, dincolo de cuvinte, cum se zice. Păreau electrizaţi, lipiţi, gata să se amestece. Până la urmă, am trecut mai departe. Apoi au venit zilele iernii şi pandemia care ne-a ţinut departe de tot. Şi cam pe la începutul ei, când încă speram că trecem printr-un episod efemer al vieţii noastre, m-am dus pe la facultate. Era deprimant, totul în jur arăta părăsit. Am întâlnit câteva persoane cu mască, m-am mai învârtit puţin pe acolo şi deodată m-am simţit literalmente cutremurată. Ajunsesem la lift, iar pe scări erau cei doi studenţi din toamna trecută. Doar pentru o clipă, pentru un timp scurt dar suficient pentru mine ca să mă întorc la întâmplarea evaporată, pe care o putem numi ante-pandemică. Iar întâlnirea aceasta imaginară a luat proporţii, nu epic, ci analitic: în ciuda distanţării, a izolărilor noastre, legătura emoţională dintre noi toţi a continuat să existe, iar faptul de a fi singur a devenit o iluzie. Aşa am început un roman, ai cărui protagonişti sunt cei doi studenţi din memoria mea afectivă.

Este un roman de dragoste?

Şi da şi nu. E în primul rând o carte despre destin şi despre legăturile nevăzute dintre oameni, dintre părţile universului, dintre viaţă şi moarte. Şi, desigur, despre nişte paturi făcute demult, în secolul fanariot.

Şi în ce stadiu se află romanul?

E deja pe piaţă, zilele astea a apărut. A fost modul meu de a intra în legătură cu cu ceilalţi oameni. Literatura, mai ales ficţiunea momentului, constituie un canal de comunicare, este ca şi cum ai trimit scrisori spre celelalte celule, în care oamenii aşteaptă un semn, ca şi tine.

Cum se numeşte romanul acesta, scris în lunile distanţării?

Se numeşte Paturi oculte. Acesta a fost de la început titlul.

Are legătură cu timpul recluziunii? Cu paturile suferinţei?

În romanul acesta am adunat experienţa mea pandemică - este un roman plasat în zona invizibilă a legăturilor omeneşti. Stând în casă, timpul s-a dilatat, iar, în scurtele mele ieşiri, am realizat că oraşul e infinit. Într-o zi, după prima parte de lockdown, am trecut cu maşina pe Rosetti, pe lângă grădina de la Lido (cred că Buongiorno se numea). Era ceva mişcare, iar din vârfurile copacilor cădeau nişte amintiri mici, foarte stimulative, tonice, aş putea spune. Prin urmare a doua zi mi-am sunat o prietenă să mergem acolo. Dar când am ajuns, porţile erau închise, grădina era pustie, iar aşa, fără mese şi scaune, arăta ca o curte prin care nu mai trecuse nimeni de sute de ani. Nici pe stradă nu era ţipenie, iar pe Magheru abia dacă am văzut câteva maşini. Era post-apocaliptic, mă simţeam singură. Şi cum stăteam lângă gard şi priveam prin spaţiul îngust dintre două bucăţi de tablă vopsită, printre copacii din curte, dincolo de ei, am observat că se deschidea altă lume. Fâlfâiau pulpane catifelate, alunecau printre ramuri eşarfe spumoase. Iar în zilele următoare am constatat că prin tot Bucureştiul există porţi, fante subtile către cealaltă parte, a bobului de strugure, ca în Camera Sambô a lui Eliade, a luminilor verzi. iar în zona asta ascunsă se nasc misterele, faptele aureolate, eroii şi bolile. Odată scăpate, toate acestea, ajunse în realitatea noastră istorică, se amestecă aleatoriu, creează metafore. Istoria însăşi, privită în mic, e o complicată parabolă, făcută din fapte pe care o mână misterioasă le-a amestecat după criterii simbolice, criptice. Prin urmare, povestea din romanul meu este a unor paturi misterice - se ştie că îmi plac titlurile cinstite.

Te referi la mister, în sens larg, sau la misterele Antichităţii, la acele culte mistice,  din care ne-au rămas, de exemplu, picturile de la Pompei?

La al doilea sens. Şi-am să-ţi spun şi de ce.

 Am realizat nu demult că în proza mea apare constant roşcovul sălbatic, numit adeseori tecar, aşa cum îl numeam în vremea copilăriei. În general, e un pom pricăjit, din marginea pădurilor, o versiunea de salcâm. Dar dacă este scos din pâlcuri şi are condiţii să se dezvolte - devine maiestos. Mai ales tecarii bătrâni sunt impresionanţi: înalţi, plini de ţepi. Când bate vântul, păstăile lor, rezistente tot timpul anului, chiar şi iarna, scot nişte sunete de castaniete ori de pian îndepărtat, atins de o mână leneşă, delicată. Roşcovii ăştia sălbatici au avut multă vreme rol ritualic, la Moşii de vară, mai ales pe-aici prin sudul ţării. Păstăile erau înşirate şi purtate la gât sau în jurul blidelor care se dau şi astăzi de pomană cu această ocazie. Sim. Fl. Marian menţionează ritualul în Botanica poporană, dar eu mi-l amintesc de-acasă, din vremea copilăriei. Pe-atunci era doar un obicei religios, dar mai târziu mi-am dat seama că muzica roşcovelor a constituit probabil un mod de comunicare cu lumea de dincolo, căci la Moşi se sărbătoresc morţii. Gândindu-mă azi la păstăile care fluturau prin porţi, mi se par înrudite cu acel instrument folosit de Ghilgameş pentru a chema spiritul lui Enkidu de pe lumea cealaltă.

Şi la tine în roman are acest sens?

Într-un anumit fel. Aici e momentul să-ţi spun  că am scris romanul Paturi oculte, cu un creion de roşcov, cumpărat într-o seară de pe stradă, de la un puşti straniu: tot Bucureştiul era pustiu, pe lângă cupola Universităţii plutea umbra COVID-ului, iar băiatul aceasta, care nu avea mai mult de 10-12 ani, vindea câteva creioane de roşcov!

Şi ce-au creioanele astea? Au ceva special?

Normal. Sunt făcute dintr-un lemn ritualic.

La ce editură a apărut romanul Paturi oculte?

La Litera, editură care m-a sedus prin poziţia de lider pe piaţa de carte, prin cărţile frumoase şi prin oamenii foarte tineri care lucrează acolo. De altfel, trebuie să spun că tot aici coordonez şi Biblioteca de Proză Contemporană, noua colecţie a editurii.

O nouă colecţie! Asta înseamnă că oamenii citesc mai mult, acum în perioada de izolare?

Aşa sper. Deşi ştiu că există un număr constant de cititori, acea elită, care pe vremuri  de molimă se izolau în castele ca să spună poveşti, exact ca în Decameronul. Cred că lectura ţine de o predispoziţie, iar cititorii adevăraţi, mai ales cei de ficţiune contemporană românească, nu au nevoie de o epidemie ca să se cufunde în cărţi, dar desigur, distanţarea şi lucrul de acasă au însemnat pentru intelectuali un câştig, în sensul că au dispărut drumurile zilnice - timpul pierdut până ajungeai la serviciu sau acasă. În interiorul acestui prizonierat s-au născut libertăţi la care nu speram. Eu de pildă, am citit în lunile covidice aceste texte trimise de scriitori tineri cu multă vreme în urmă, dar pe care nu găsisem răgazul să le parcurg. Am descoperit poveşti surprinzătoare, compoziţii interesante şi-aşa mi-a venit ideea Bibliotecii de Proză Contemporană.

Ce consideri tu poveste „interesantă”?

Poveste şi emoţie în acelaşi timp. Romanul cere construcţie, dar o poveste fără frisoane, fără fiorul care te leagă de text, nu este decât o relatare. Iar aici trebuie să vorbesc puţin şi despre ornare verbis, adică spinoasa problemă a figurilor de stil.  ştim încă de la romantici că aglomerarea de construcţii retorice omoară literatura, dar că ele pot să funcţioneze, în cazul în care sunt noi, convingătoare, şocante pozitiv. A povesti neted, cu teamă de epitete poate să fie la fel de dăunător ca şi excesul metaforic. Cred că fiecare om are un mod al lui de a traduce lumea, iar acesta transpare şi în tipurile de figuri de stil pe care le foloseşte. Grave sunt alte lucruri: de exemplu să povesteşti în stilul altcuiva în stilul unui curent, al unei mode. Astea sunt pastişe. Tot grav este şi epigonismul: de pildă să nu poţi să te detaşezi de maeştrii, de dascălii tăi. O poveste bună, din punctul meu de vedere, te ţine până la capăt, de emoţionează şi te face să te gândeşti la ea mult timp după ce-ai terminat-o. Iar dacă probele astea impresioniste sunt trecute, urmează proba analizei culturale.

Cine sunt aceşti scriitori care au trecut toate probele?

Sunt tineri, încă aflaţi la debut, autori ai unor cărţi  de circulaţie mai restrânsă, în sfârşit, oameni talentaţi, aflaţi în pragul consacrării. Pe toţi i-am cunoscut prin intermediul scrierilor lor. Doar pe Allex Truşcă l-am întâlnit la un curs de scriere creativă, dar mi-a atras atenţia abia după ce i-am citit povestirea. Scrie proză fantastică.

Ai ţinut cursuri online în perioada asta, presupun?

Da, ca toată lumea şi eu intru online, ţin şi un curs de scriere creativă, pe parcursul căruia am constatat că fac doar un sfert din ceea ce făceam când ţineam cursul în clasa reală. Obosesc mai repede. Dar poate că acesta este ritmul normal şi n-am ştiut noi. Uneori mă gândesc că întreaga planetă a lăsat-o mai moale, a trecut pe turaţie leneşă, pentru că exagerasem cu toţii, devenisem workaholici.

Când povesteai mai devreme despre micul vânzător de creioane, mi-am amintit de Zogru, de alte personaje stranii din proza ta, şi-mi vine să te întreb: ce-ar zice ele despre pandemie?

Cu siguranţă Zogru ar fi în elementul său, el însuşi fiind un fel de virus, care trăieşte în sângele oamenilor, modificându-le personalitatea, acţiunile, modul de viaţă. Dar fiind un tip cu înalt simţ al dreptăţii, cred că l-ar indigna ravagiile COVID-ului şi l-ar resimţi ca pe un inamic. Personajele din Manuscrisul fanariot, trecute deja şi prin invazia lăcustelor şi prin ciumă, cred că s-ar închide în casă, ori s-ar retrage pe la moşii, exact ca şi noi, aşteptând să treacă molima. Lizoanca ar fi din nou ţapul ispăşitor, considerată vinovată de răspândirea molimei, ca şi de a altor boli. Cât despre studenta mea din Paturi oculte - ea este implicată în metafizica pandemiei, aşa că nu comentez mai mult, vă las să citiţi romanul.

Ce planuri ai în continuare, cum vei lansa romanul şi colecţia în noul sistem?

Nu va fi la fel de uşor ca altădată. Dar evenimentele nu vor lipsi. De la lansări online la întâlniri misterioase în infinitul spaţiu virtual, mi-am programat multe. Dar nu-mi place să vorbesc despre planuri, ci să povestesc despre cele făcute, căci naraţiunea e legată de trecut şi se toate îngâmfările lui.

Cât crezi că va dura pandemia?

Cel puţin încă un an dacă nu mai mult. Nu este doar o epidemie extinsă, ci o eră în care abia am intrat.

Iar asta o ştii probabil de la unul dintre personajele tale din romanul Paturi oculte.  Povesteşte-mi, în încheiere, un scurt episod din noul tău roman!

Un pianist descoperă că patul pe care îl cumpărase recent, emană o sezualitate care se răsfrânge şi asupra lui. Prin urmare, divorţează, îşi ia patul şi  se mută într-un apartament de lângă Biserica Rusă, hotărât să ducă o viaţă de bărbat poligam, desfrânat și nebun, așa cum visase demult, în serile în care cânta la pian şi privea pe ferestrele facultății.

(Interviu apărut în revista Formula As)