Despre teatrul contemporan pe tărâm american

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu un titlu poate prea promiţător, anunţând un caracter eseistic pe care nu îl are în totalitate, făgăduind a da seama despre utopii când, în realitate, descrie fenomene şi experienţe, radicale, e drept, dar care există aievea ca individulităţi, „Utopii performative” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2014), este deopotrivă cu toate acestea o carte nu numai utilă, ci şi bine scrisă.

Aflându-şi originile într-o rezidenţă Fulbright, cu o informaţie completată de alte vizite fructuoase pe tărâm american, Utopii performative înseamnă o modalitate prin care criticul de teatru răspunde la imperativul unei contemporanităţi ieşită din postmodernism (dar nu în sensul jubilativ-izbăvitor dat ieşirii de un regizor precum Thomas Ostermeier), trăind experienţa post-postmodernismului care el însuşi dă semne a fi o etapă cvasi-consumată. Avem de-a face cu o contemporaneitate pentru care, la urma urmei, nu definiţiile sunt din cale afară de esenţiale (de altfel, cel mai adesea definiţiile cele mai exacte apar după ce fenomenul acoperit de ele e în bună parte, dacă nu chiar de tot consumat). Ci cu o modernitate pentru care contează preponderent opţiunea pentru un teatru nou.

O opţiunea ce este şi aceea a Cristinei Modreanu. Citind paginile de început ale cărţii sale, cele despre harta învestită cu o (câteodată, utopică) funcţie salvatoare, cele despre metroul ce duce oriunde, un „oriunde” care, la New York, poate duce, din câte se pare, doar „în sus” şi „în jos”, gândul m-a dus pe neaşteptate la anii studenţiei. La cursurile de Teorie a literaturii din ultimul an de Filologie clujeană, la naratologia atât de îndrăgită de profesorul meu de atunci, Ion Vlad, la infinitele posibilităţi ascunse – ne spunea profesorul-  de celebrul incipit „marchiza ieşi la ora 5”. Şi cu toate că anii studenţiei au trecut demult, că marchizele sunt, la rându-le, de domeniul trecutului, că până şi lecturile romanelor cu marchize au ieşit  demult din actualitate, acel „marchiza ieşi la ora 5” rămâne, măcar pentru mine, o realitate. Una metaforică, fireşte. Şi aceasta fiindcă opţiunile deghizate în respectiva frază s-au diversificat în lumea de azi încă şi mai accentuat, iar pusul de ordine în alegeri se cuvine a fi o chestiune nu de capriciu şi nici de inspiraţie, ci de criterii, interese şi priorităţi estetice.

Pentru criticul interesat de nou care e în mod programatic, aş zice chiar şi pragmatic, Cristina Modreanu, operaţiunea alegerii, într-un New York artistic, în speţă teatral, de decenii bune deja împărţit între un Uptown  şi un Downtown, avea o soluţie lesne de intuit. Şi aceasta în pofida faptului că diferenţele şi diferendele dintre Broadway-ul burghez, îndestulat, al artiştilor „ajunşi”, pentru care plata facturilor cotidiene nu e defel o problemă, şi Downtown-ul non-conformiştilor, al urmaşilor celor ce în secolul al XIX lea, dar şi în cântecele unui Aznavour, de pildă, ajuns acum nonagenar, se spunea că trăiesc du jour au lendemain, s-au atenuat, iar mixtumurile au devenit de domeniul curentului.

Scriind Utopii performative, Cristina Modreanu pune surdină – şi bine face- propriilor absolutisme şi idiosincrazii, care i-au făcut mai mult rău decât bine, rămânând, pe de altă parte, consecventă propriilor principii estetice. Fapt ce o determină să afirme în Privire oblică, în realitate propriul „cuvânt înainte” al unei autoare puternic marcată de gustul uverturii la cartea călduros recomandată de prefaţatorul Marian Popescu, că „creuzetul de creativitate şi inovaţie  rămâne totuşi în Downotown, de unde au pornit acele generaţii de creatori care au indus în anii 60’-’70 o schimbare la faţă a scenei europene, atingând cu efecte mai mult sau mai puţin pregnante şi alte continente.”

image

Despre avangardă, chiar dacă avangarda nu mai aparţine azi în exclusivitate tinerilor scrie Cristina Modreanu în Utopii performative. Comparând şi completând ceea ce a văzut cu propriii ochi cu ceea ce a descoperit citind eseuri şi cercetând biblioteci (deşi delimitările nu sunt întotdeauna foarte nete, iar transferurile dintre surse riscă să devină generatoare de ambiguităţi), autoarea decelează tendinţe pe care încearcă să le ordoneze în cele trei mari secvenţe ale cărţii. Iar cum până şi setea de nou absolut nu se poate abstrage indistinctului, amestecului stilistic, incertitudinilor şi melanjurilor dintre un trecut ce nu poate fi în totalitate negat, motiv pentru care e revizitat cu scopul de a fi sursa unor reformulări profitabile, prima parte a cărţii se cheamă Reconstrucţii/Reimaginări/Revizitări. Ea conţine fişe de observaţie dedicate unor performeri de talia unor Laurie Anderson, Meredith Monk, Robert Wilson (văzut mai degrabă de Anne Bogart decât de semnatara cărţii), Richard Foreman, Marina Abramović, dar şi altora.

Teatrul politic al sfârşitului secolului al XX lea, dar mai cu seamă al primelor decenii ale veacului în care trăim nu are obligatoriu iacobinismul  refuznic al oricărei responsabilităţi, specific mişcării Occupy Wall Street. Aici e vorba, mai curând, despre o excepţie. Definitorie îi este respectivului teatru politic, cum bine subliniază autoarea, „dimensiunea interogativă.” În numele acesteia, „el pune întrebări cu voce tare, încercând să provoace nu un răspuns, ci răspunsuri diverse.” În interiorul aceastei diversităţi se înscriu grupul The Civilians, Foundry Theater, Liz Magic Lazer, Temporary Distorsion. Desigur, fiecare are propriile principii estetice, modalităţi aparte de exprimare, însă ceea ce le uneşte e scopul. Rezumat într-un chip remarcabil de Cristina Modreanu în fraza: „Dacă scopul teatrului politic de azi ar putea fi sintetizat într-un unic deziderat, atunci acela ar putea fi să ne transforme pe toţi cel care luăm parte la el în Antigone. Cine mai este Antigona azi? Fiecare dintre noi, dacă alege să înfrunte un Creon ce poate fi identificat cu Statul-Naţiune, cu Societatea Spectacolului, sau cu Sistemul, cu un termen mai general. ” Fapt mai apăsat vizibil şi cu Antigone ceva mai numeroase într-un New York cu o scenă politică extrem de activă, devenit, cât se poate de normal, „epicentrul unei gândiri performative bazate adesea pe teme acut sociale, spre deosebire de restul scenei americane.”

A treia parte a cărţii se cheamă chiar Utopii performative. Protagoniştii ei sunt căutătorii corpului ca sens, indiferent dacă ei se numesc Heather Kravas, Young Jean Lee, John Jesurun sau Jay Scheib.

Ultimele pagini din volum au drept moto un citat desprins din celebra Contra înterpretării a lui Susan Sontag. Desprind din el, la rându-mi, o frază: „Funcţia criticii ar trebui să fie să arate cum anume este ceea ce este, ba chiar că este ceea ce este decât să arate ce înseamnă ceea ce este.” Ceva mai încolo, Susan Sontag proclamă că avem nevoie de ceea ce ea numeşte o „erotică a artei.”

Nu cred că mă situez foarte aproape de adevăr dacă afirm că acestui deziderat i se subordonează felul în care a conceput Cristina Modreanu volumul Utopii performative. Ea arată cum anume este ceea ce este, convoacă pentru aceasta nu doar un foarte acut simţ al observaţiei, admirabile resurse ale memoriei, ci şi o considerabilă ştiinţă a scrisului. Carevasăzică descrie, iar descrierea îngăduie ordonări fără a ierarhiza, fără a opera cu nu şi cu da. Cartea receptează, consemnează minuţios receptarea, însă nu respinge nimic. Ceea ce poate fi şi bine, şi rău.

Cristina Modreanu- UTOPII PERFORMATIVE- Artişti radicali ai scenei americane în secolul 21;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite