Despre morfologia şi sintaxa culturii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Fundamentată şi articulată de mari nume ale filosofiei, istoriei, artei, etnologiei şi culturologiei, precum Leo Frobenius, Alois Riegl, WilhelmWorringer, Oswald Spengler, Arnold Toynbee, Ernst Cassirer etc., iar în spaţiul romînesc de către Lucian Blaga, Tudor Vianu, Constantin Noica, Anton Dumitriu sau Emil Cioran.

Morfologia culturii este o disciplină din sfera discursului filosofic care se ocupă cu studiul creaţiilor spirituale, responsabile de fiinţa fenomenului cultural: mit, religie, artă, literatură, folclor, filosofie, ştiinţă etc., cu relaţia dintre acestea şi configuraţiile spaţiale sau psihismul inconştient.

Etnologul şi arheologul german, Leo Frobenius consideră că sentimentul spaţial este un factor generator de cultură. Omul oriental trăieşte în peşteră în cort, în timp ce occidentalul simte nevoia să locuiască într-o casă consolidată, acoperită, închisă, ceea ce îi procură simultan un sentiment al interiorităţii şi al exteriorităţii. Aşa se justifică viziunea fatalistă în spaţiul oriental şi simţul infinitului la omul occidental. În opinia lui Frobenius, cultura nu este o simplă creaţie a omului, ci este este un fenomen asistat de un spirit metafizic.De aceea, popoarele ar trebui să îşi onoreze natura specifică, să respecte valorile tradiţionale, să educe pe cei tineri într-o manieră paideumatică.

Concepţia legată de morfologia culturii a lui Oswald Spengler este în parte similară cu cea a lui Frobenius. Şi pentru el, cultura are un suflet care se manifestă prin diverse simboluri spaţiale. Simbolul culturii egiptene este drumul labirintic, a celei chineze drumul în natură, a celei ruseşti stepa, întinderea nemărginită, iar a celei arabe spaţiul peşteră .

Pentru Spengler, culturile sunt asemenea unor organisme vii. Se nasc, ajung la maturitate, îmbătrânesc şi mor. Influenţat de Nietzsche, la nivel stilistic (Declinul Occidentului a fost redactat iniţial în manieră aforistică), dar şi conceptual, Spengler pune cultura occidentală modernă sub semnul “fausticului”, spre deosebire de cultura antică a cărei expresie o atribuie spiritului “apolinic”.

Filosoful şi poetul român, Lucian Blaga are faţă de amintiţii morfologi, o concepţie mult mai nuanţată şi mai profundă, chiar dacă a fost infuenţat de ideiile lor. Stilul reprezintă la Blaga o structură abisală a inconştientului care îşi pune amprenta pe toate creaţiile spiritului. Filosoful român face o distincţie între orizontul-peisaj şi orizontul spaţial al inconştientului care la rândul lui se supune unor factori de natură temporală Avem deci nu numai un orizont spaţial, ci şi unul temporar, radical diferit de durata matematică. E vorba de timpul-havuz ( care curge spre vitor), de timpul cascadă (care curge spre trecut) şi de timpul-fluviu (care curge spre prezent). Atitudinea subconştientului faţă de dinamica orizontului, anabasică şi catabazică, accentul axiologic, năzuinţa formativă constituie, alte categorii, alţi factori inconţienţi determinanţi ai stilului, care, alături de orizontul spatial şi orizontul temporal alcătuiesc „matricea stilistică". Blaga va aplica teoria lui generală despre morfologia şi morfogeneza culturii, descrisă în Orizont şi stil la specificul culturii noastre. Astfel, în „Spaţiul mioritic", filosoful vorbeşte de “infinitul ondulat ca orizont spiritual specific românesc”.

Spre deosebire de aceşti morfologi ai culturii, Constantin Noica, în Modelul cultural european, abordează morfologia culturii, dintr-o cu totul altă perspectivă, mai exact din cea a dinamicii logosului, a devenirii noetice, încercând să schiţeze o “gramatică a culturii”.Pentru el, toate culturile corespund unei părţi de vorbire.

Substantivul este specific Antichităţii, culturii bizantine şi Evului Mediu .În Cearta universalelor , de pildă, se discută problema obiectelor individuale în raport cu universalele.Cu alte cuvinte, conceptele, numele au realitate în sine sau numai lucrurile particulare sunt reale?Dacă realismul pe linie platoniciană (Scotus Eriugena, Anselm de Canterbury) afirma faptul că “universalia sunt realia”, nominalismul nega existenţa universalelor, considerându-le “nomina rerum”, simple nume ale lucrurilor, flatus vocis(suflu al vocii, vorbe goale, cuvinte fără importanţă).

Adjectivul cu gradele lui de comparaţie domină perioada renascentistă: Leonardo da Vinci stă sub semnul pozitivului, Leon Batista sub semnul comparativului, iar Pico della Mirandola întruchipează superlativul.

Adverbul este caracteristic Reformei, Contrareformei şi clasicismului francez. În această perioadă nu au apărut lucruri noi, ci vechea ordine religioasă, de pildă, a fost nuanţată, restructurată “altfel”, “cu măsură”, de către Luther, Zwingli şi Calvin. Adverbul este, pentru Noica “o formă de odihnă a spiritului întrupat în istorie”.

Epoca pronumelui personal este deschisă de Eseurile lui Montaigne, de cultul autorului.Abia după revoluţia franceză se trece cu adevărat de la “eu ” la “noi”.

Ulterior , vine vremea numeralului şi a conjuncţiei. Totul se numără, se calculează :” viii şi morţii, atomii, delictele şi impulsurile electronice”. Dacă numărul are menirea de a separa fiinţele şi obiectele, conjuncţia e în măsură să unească.

În sfârşit, prepoziţia, perioadă aşteptată de Noica va restabili o “nouă formă de intimitate” între oameni, dar şi între oameni şi natură.

Nu este deloc întâmplător faptul că Noica a analizat culturile pornind de criterii gramaticale, lingvistice deoarece limba este aşa cum spunea Heidegger, “lăcaşul fiinţei”. Nu putem gândi fără cuvinte, fie că e vorba de exprimare orală, scrisă sau internă, căci limitele limbajului sunt in definitiv şi limitele lumii, limitele cunoaşterii (Wittgenstein).

Limba, cuvintele, semnele grafice ,alfabetul, fonemele, mai ales în limbile clasice (greacă, ebraică, sanscrită), structurile morfologice şi sintactice, toate acestea au o energie care se răsfrânge asupra comportamentului individului vorbitor al respectivei limbi, influenţează gândirea, mentalităţile şi evident creaţiile culturale.

Vorbitorii de limbi  care nu au mărci temporale pentru viitor, cum avem de pildă în limba romînă, în care folosim o formă a verbului a voi pentru a forma acest timp( eu voi citi) sau în engleză, unde avem shall/will (I shall read, you will read), la nivel inconştient nu au o percepţie clară asupra a ceea ce nu s-a întâmplat încă, lucru care se va repercuta asupra gîndirii, acţiunii.

Mandarina , limba chineză modernă standard nu are astfel de morfeme, nici pentru trecut, nici pentru viitor. Trecutul şi Viitorul se construiesc cu adverbe de timp. Ca şi cum am spune în limba română “Citesc ieri”, “Citesc mîine”.

De altfel, impactul asupra psihismului uman legat de aceste aspecte lingvistice a fost sesizat chiar de anumiţi cercetători, vorbitori nativi de limba chineză. Keith Chen, un economist american de origine chineză, în cadrul unei conferinţe TEDx, din 2012, afirmă că limba lui maternă l-a determinat să nu gândească fluxul temporal fragmentat, aşa cum fac americanii, ci să vadă timpul ca un continuum. De aici, trage concluzia că americanii şi în general vorbitorii de limbi care fracţionează temporalitatea se raportează la viitor ca la ceva îndepărtat, radical diferit de prezent, şi acest lucru îi determina să economisească bani.

De asemenea, Phuc Tran, un scriitor şi profesor de limbi clasice, american de origine vietnameză, care a emigrat, de mic, în SUA, împreună cu familia, remarcă faptul că modul subjonctiv, prezent în limba engleză şi absent în chineză, a avut un mare impact asupra gândirii şi stării lui psihice. Limba chineză, care nu are acest timp al posibilităţii, ci doar indicativul factualităţii, ajută emigranţii să se adapteze mai uşor în America. Pentru Phuc Tran, subjonctivul, conjunctivul este un fel de „maşină a timpului şi a viselor ” cu ajutorul căreia vorbitorii acestor limbi călătoresc mental în timpul care a trecut, mai exact au posibilitatea de a-şi imagina potenţialitatea, lucruri care s-ar fi putut actualiza, atât în trecut cât şi în viitor, Pe de altă parte însă, nativii chinezi adoptând un sistem lingvistic cu modul subjonctiv, gândind la ceea ce ar fi putut să se întâmple cu viaţa lor şi nu s-a întâmplat, sau la ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor, au parte de regrete, de stări depresive. Nu e întâmplător că Vietnamul face parte dintre ţările cu cei mai fericiţi oameni.

Fără îndoială limba maternă ne determină să gândim şi să vedem lucrurile într-un anume mod. Limba îşi pune amprenta pe emoţii, sentimente, percepţii, orientare în spaţiu şi timp. Genul obiectelor , redarea nuanţelor temporale, care diferă de la limbă la limbă, livrează la nivel mental imagini diferite.

Cercetătorii au făcut o serie de experimente pentru a dovedi acest lucru. De pildă, unor vorbitori nativi de franceză şi de spaniolă li s-a cerut să dubleze cu voce anumite obiecte pentru un desen animat. Când a fost vorba de o furculiţă, francezii au vorbit cu o voce feminină deoarece acest substantiv este în limba lor de gen feminin, în timp ce spaniolii au simţit că trebuie să folosească o voce virilă, gravă, devreme ce cuvântul „furculiţă” este, in spaniolă, de gen masculin.

Faptul că majoritatea pictorilor germani, atunci când pictează moartea o redau în chip de bărbat, este un alt argument care vine să susţină această idee, dacă ne gândim că în limba germană substantivul moarte (Der Tod) este de gen masculin.

Constantin Noica s-a stins din viaţă în 4 decembrie 1987. N-a mai apucat explozia tehnologiei, internetul, robotica, telefonia mobilă, epoca digitală, inteligenţa artificială, etc. , după cum n-a apucat căderea comunismului, din Europa de est, nici Primăvara araba, nici ideologiile de gen, nici exacerbarea bioterorismului, nici ascensiunea Chinei, nici transpecismul, nici transumanismul tehnologic, nici pandemiile artificiale, nici inchiţiţia vaccinurilor, nici abolirea drepturilor şi libertăţilor omului, nici resurecţia stângii, nici neomarxismul, nici ocultarea liberalismului şi a capitalismului, nici corectitudinea politică, nici marea resetare, în sfârşit nimic din ceea ce presupune noua paradigmă socială şi politică a bio-tehno-feudalismului .

De aceea, în continuitate cu concepţia nicasiană despre morfologia culturii, consider că partea de vorbire care defineşte cu cea cea mai mare fidelitate perioada pe care o traversăm, postmodernitatea cu toate tarele, ei este Interjecţia.În faţa acestor stranii ideologii, a acestor dislocări economice, politice, administrative, sociale etc. nu putem avea decît o reacţie exclamativă, nu putem decât să ne mirăm, să strigăm, să invocăm Raţiunea universală, să chemăm zeii în ajutor, în eventualitatea că ne mai ascultă. În această perioadă facem uz de toate tonurile emoţionale ale interjecţiei, de la indignare, la durere şi dezgust. Nici onomatopeele nu sunt ignorate de semenii noştri contemporani dacă ne gândim la mişcarea transpecistă, ai cărei membri adoptă comportamentele animalelor :latră precum câinii, behăie ca ţapii sau miaună ca pisicile.

Prin această “gramatică”, Noica a făcut o hermeneutică inedită, genială la morfologia culturii. Filosoful de la Păltiniş s-a limitat însă la morfologie. Nu a relaţionat realităţile istorice, civilizaţionale, valorile spiritului, cultura, arta, religia etc. cu structurile frazei, nu a intrat în Sintaxa culturii, nu a evidenţiat regentele, subordonările, sintaxa modurilor, construcţiile gerunziale şi participiale în creaţiile spiritului. Apropo de sintaxă, cu excepţia articolului şi prepoziţiei, toate părţile de vorbire , atât cele flexibile cât şi cele neflexibile se pretează la diverse funcţii şi valori sintactice inclusiv interjecţia care poate fi subiect, nume predicativ, atribut sau chiar complement direct.

Noica nu s-a aplecat asupra sintaxei culturii şi a istoriei, cel mai probabil din cauza morţii accidentale, survenite la o vârstă la care încă ar mai fi putut crea.Dar acesta nu a fost singurul motiv. Una dintre caracteristicile, obsesiile, metodele nicasiene a fost aceea de a răsturna, de a inversa conceptele, definiţiile, regulile, situaţiile. Acest gânditor nu a agreat niciodată drumurile bătătorite. Aşa a procedat cu parabola Fiului risipitor, cu raoprtul dintre Fiinţă şi lucruri, cu problema morţii şi cea a “ ivirii în viaţă”, dar şi cu alegerea Morfologiei gramaticale ca mod de a descifra constelaţiile culturii europene. De altfel, în capitolul Un alt înţeles pentru morfologia culturilor, din cartea citată, autorul îşi justifică această opţiune: „Morfologie la propriu, cea care cu sintaxa laolaltă alcătuieşte partea fundamentală a gramaticii, vorbeşte despre „părţile de cuvînt“, care în realitate sînt tiparele, condensările, formele şi ipostazele gîndului. E adevărat, morfologia gramaticală ca atare a fost mai degrabă nesocotită de către gramaticienii moderni, care au înţeles să arate preeminenţa sintaxei. Dar dacă unii logicieni ai veacului şi-au îngăduit să vorbească de o „sintaxă logică“ — cu succesul, dar mai ales insuccesul cunoscut —, de ce nu s-ar vorbi de o „morfologie logică“ şi în orice caz de o morfologie a logosului, respectiv şi simplificat: a gîndului? Iar gînd există în toate comunităţile din istorie ridicate la treapta culturii…( Constantin Noica, Modelul cultural european, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.90 ).

Toată istoria culturii şi civilizaţiei se fundamentează pe raporturi de subordonare, pe relaţii sintactice între propoziţiile regente şi propoziţiile subordonate, fie ele subiective, predicative, atributive, sau circumstanţiale: completive directe, indirecte, de agent, de timp, de loc de cauză, de mod, de scop, circumstanţiale condiţionale, concesive, consecutive, relative, sociative, de relaţie, cumulative, opoziţionale.

După cum propoziţiile se subordonează în frază propoziţiei regente, tot astfel popoarele, naţiunile, culturile, civilizaţiile se subordonează în lunga şi complicata frază care este istoria.Se subordonează regentelor, regilor şi reginelor. Au fost raporturi de cauzalitate, s-au făcut concesii sau urmărit scopuri nobile şi mârşave. De la Alexandru Macedon, la Stalin şi de la Cezar la Hitler, lumea, frazele istoriei au fost pe rând unite, conectate, despărţite în propoziţii, analizate, umilite şi decimate. Sunt şi propoziţii care se repetă, care apar de mai multe ori in cadrul aceleiaşi fraze, după cum, la nivel macrotextual, revin aceleaşi fraze, aceleaşi regimuri politice, crize economice, mode literare şi artistice.

Dar să vedem ce epoci culturale, ce curente, ce religii, ce autori, ce sisteme politice corespund raporturilor sintactice de coordonare şi subordonare. La o primă privire asupra istoriei culturii şi a ideilor, am avea următorul tablou:

- propoziţia afirmativă: Parmenide care afirma că numai Fiinţa este, cu toate că, în esenţă, acest mare eleat a fost un apofatic. De asemenea, Augustin, Toma de Aquino, Spinoza, Leibniz;

- propoziţia negativă: toate formele de apofatism, nihilism, meonicism, udemiologism, ateism, agnosticism, anarhism. Nagarjuna, Gorgias din Leontinoi, sofiştii în general, Schopenhauer, Nietzsche, Kafka, Klages, Camus, Cioran;

- propoziţia interogativă: Existenţialismul ateu, filosofia existenţială a lui Heidegger;

- propoziţia disjunctivă: Kierkegaard cu lucrarea Enten-Eller (Sau -Sau);

- propoziţia enunţiativă imperativă: regimurile dictatoriale, cenzura religioasă asupra culturii şi ştiinţei .Inchiziţia;

- propoziţia enunţiativă dubitativă: Scepticismul grec, Pyrrhon din Elis, Timon din Phlius Enesidem, Agrippa, Sextus Empiricus. Filosofi empirişti englezi, Lock şi David Hume. Descartes cu îndoiala metodică, Kant, Cioran, Thomas Nagel etc.;

- propoziţia consecutivă:Reforma, Contrareforma şi curentul baroc. Renaşterea ;

- propoziţia concesivă: Scriitorii, filosofii, oamenii de ştiinţă care au pactizat cu regimurile totalitare, precum Sartre, Knut Hamsun, Celine, Maxim Gorki, Maiakovski, Sadoveanu, Arghezi, George Călinescu etc.;

- propoziţia finală: Creştinismul şi celelalte religii eshatologice;

- propoziţia opoziţională:Postmodernitatea faţă de modernitate. Romantismul ca opoziţie la iluminism. Arta abstractă ca opoziţie la arta figurativă. Picaso, Brâncuşi. Avangarda literară ca opoziţie la literatura modernă . Raţionalismul filosofic ca opoziţie la empirism etc.;

- propoziţia conclusivă: Socrate, Platon, Aristotel, Toma de Aquino, Shakespeare, Kant, Hegel, Bach, Dostoievski.

Toate propoziţiile subordonate ale istoriei recente, ale societăţii şi ale culturii sunt bolnave, de la temporală, la finală şi de la concesivă, la condiţională. Nu mai pot fi conectate între ele, analizate de lingvişti şi sintacticieni, ci necesită examinare medicală, cardiovasculară, chirurgicală, psihologică, psihiatrică.

În mod firesc, unităţile morfologice culturale ar fi trebuit să se îmbine în propoziţii elegante şi propoziţiile în fraze, să respecte logica sintactică tradiţională. Din păcate, atât la nivel cultural intrapropoziţional, cât şi la cel interpropoziţional, avem de-a face cu un haos sintactic. Entităţile morfologice culturale se coagulează în propoziţii aride, sterpe, se subordonează în raporturi sintactice false, adulterine, incidentale, anacolutice, eliptice, imbricate, tautologice. Au apărut conective noi, conjuncţii şi adverbe care încearcă să relaţioneze structurile culturale în termenii unei gramatici stranii.Nu se mai respectă topica . Predicatele verbale şi nominale nu se mai acordă cu subiectul. Se înmulţeşte numărul verbelor copulative. Nu se mai distinge tranzitivitatea de intranzitivitate. Apar complemente circumstanţiale şi necircumstanţiale noi, cu funcţii şi valori absurde. Se confundă subordonatele completive directe, cu propoziţiile subiective, predicativa cu atributiva . Se dislocă matriciile culturale, se amestecă ethos-urile.

Dacă la nivel morfologic epoca postmodernistă este asimilabilă spiritului interjecţional, la nivel sintactic, fiinţăm în regimul Propoziţiei exclamative, experiem stările de mirare, nemulţumire, surprindere, indignare sau regret, dar şi sub auspiciile nefaste ale condiţionalităţii. De altfel, toate ideologiile totalitare, comunismul, fascismul, nazismul etc. au condiţionat fiinţa umană. Din nefericire, astfel de idei par să revină în actualitate. Dacă nu porţi mască nu poţi intra în mijloacele de transport, în instituţii publice, în magazine. Dacă nu te vaccinezi, nu ai dreptul să călătoreşti, nu poţi merge la teatru, la operă sau la filarmonică. Dacă nu te supui regulilor noului comunism planetar, marii resetări, controlului, nu primeşti credite sociale, ţi se restrâng drepturile şi libertăţile. Dacă îţi exprimi opinia pe reţelele de socal-media în privinţa abuzurilor OMS de pildă, eşti blocat. Dacă protestezi împotriva Guvernului eşti arestat, bătut, internat la psihiatrie sau ucis. Din nefericire, în societatea transpostmodernistă,

limba nu mai este un “lăcaş al fiinţei”, ci al nefiinţei. Dacă Noica ar trăi acum, ar scrie cu siguranţă, nu Devenirea întru fiinţă, ci Devenirea întru nefiinţă. Din nefericire, o astfel de lucrare va trebui să o scriem noi, contemporanii.

În Modelul cultural European, aşa cum sugerează şi titlul, Noica vorbea de preeminenţa culturii europene: “Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supravieţui ceva din ea: modelul pe care l-a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conştiinţa de sine a oricărei alte culturi depline - în cazul că ar mai fi vreuna. Pînă la cultura europeană, toate celelalte ştiute nouă au fost parţiale: au cunoscut numai un colţ de Terra, oricît de întins ar fi fost el, şi au dat socoteală numai de versiunea lor a spiritului. Singură cultura europeană, cel puţin din perspectiva noastră, după ce a încercat felurite variante (bizantină, romano-catolică, italiană, franceză, anglo-saxonă, ultimele două pe un fond germanic) , s-a deschis, prin conştiinţă istorică, înspre toate culturile ştiute. Faţă de ea, celelalte ne par .parohiale”(Constantin Noica, op. cit. p.27).

Din nefericire, astăzi nu mai putem face astfel de ierarhizări. Nu mai există culturi majore şi minore, ci multiculturalism, iar cultura creştină pe care se fundamentează civilizaţia europeană este din ce in ce mai ocultată.

    

Manipularea genomului uman, a agenţilor patogeni, bioterorismul, transspecismul, transsexualismul, transumanismul, ocultarea identităţii de gen, politicile de extremă dreaptă sau sau stângă, neomarxismul cultural şi politic, migraţionismul, relativismul axiologic, nonsensul, cenzura, corectitudinea politică, descurajarea gândirii şi a spiritului critic, sabotarea învăţământului, falsificarea istoriei, lupta împotriva oricărei forme de transcendenţă, eludarea metafizicii, biopoliticile mondiale, acumularea bogăţiilor planetei de o parte infimă de oameni, abolirea democraţiei şi a drepturilor omului, marea resetare, controlul individului, etc. nu sunt doar tare sociale, culturale sau politice, ci maladii care atentează la statutul ontologic al omului, proliferări maligne în măsură să compromită definitiv gramatica sacra a fiinţei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite