Arthur Suciu, Pierdut între medii, ProUniversitaria, colecţia Ştiinţele comunicării Bucureşti, 2020, 240 p

Un asemenea mixaj alcătuieşte el însuşi un anumit tip de „discurs”, aşa cum am mai avut ocazia să constat citind şi alte cărţi scrise de el. Arthur Suciu şi-a făcut din fragmentarism o profesiune de credinţă, revendicând o ascendenţă notabilă: Walter Benjamin sau Emil Cioran mergând până la marii moralişti şi eseişti francezi. Cu o bibliografie solidă, la zi, erudit şi subtil, privirea lui alunecă, precum luna lui Eminescu - melancolică şi stăpânitoare -, peste nesfârşitul orizont al culturii şi al lumii întregi. Nu invoc întâmplător melancolia: ai de multe ori senzaţia, citindu-i rândurile, că melancolia este, pentru autor, o stare de spirit salvatoare şi eşti de multe ori tentat să adaugi un subtitlu acestei cărţi: Odă sau Elogiu Melancoliei. Într-adevăr – prin melancolie – Arthur Suciu stabileşte punţi între zone geografice şi deopotrivă existenţiale: Suceava, loc al copilăriei şi adolescenţei, al formării timpurii, Cluj, scurt intermezzo în căutarea propriului sine, Iaşi – unde absolvă Filosofia, Bucureşti, unde obţine un strălucit doctorat în ştiinţele comunicării, din nou, Suceava, regăsită, ca universitar „navetist”, în anii maturităţii depline. Dintre aceste capete de pod ale melancoliei – nu putea lipsi Parisul – unde face un stagiu doctoral, oraş pe care-l invocă adeseori aproape exclusiv în registru baudelairean.

Nu l-am amintit întâmplător nici pe Eminescu – spirit înrudit prin obârşie, prin melancolie şi prin cvasisimilaritatea traseului formativ: Eminescu pendulează şi el între Moldova şi Regat, după un prealabil „botez” în Iordanul transilvănean; spirite totuşi deosebite prin natura influenţei pe care le suferă: franceză, respectiv germană, dacă e să ne referim la ceea ce considera Blaga, în urmă cu aproape o sută de ani, a fi cele două modele fundamentale ale culturii româneşti. Nu aş spune însă că influenţa franceză acţionează modelator, în vreme ce influenţa germană este catalizatoare –  sunt în deplin acord cu Dumitru Chioaru[1] care consideră că, sub acest aspect, teoria blagiană este depăşită sau chiar falsă – ci aş privi mai curând sub aspect stilistic aceste influenţe: „spiritul” francez este inseparabil de ironie şi autoironie, în vreme ce gravissimul „spirit” german nu o atinge nici în cele mai adânci căderi ale sale, iar când încearcă să o prindă săltând, jucăuş, în vârful picioarelor, tot ce reuşeşte este sarcasmul. Nietzsche, Schopenhauer, chiar şi Kierkegaard – un teoretician al ironiei – sunt cel mult sarcastici, iar sarcasmul nu are nimic uşor, aerian, graţios. Deşi are aceeaşi origine ca şi sarcasmul – umoarea neagră –, aceasta este diafanizată în ironie datorită filtrului scepticismului. Or, exact în acest punct Arthur Suciu mi se pare a suferi „influenţa” franceză şi a se deosebi de Eminescu: analizele, reflecţiile, observaţiile, aforismele lui se opresc deseori subit chiar atunci când ajung la o notă... înaltă sau, în alt registru decât cel muzical, atunci când afirmaţiile riscă să devină prea grave sau prea prăpăstioase. Ca şi cum un „daimon” interior l-ar opri la mijlocul drumului dintre meditaţie şi lamentaţie, dintre aprofundare şi litanie. Multe sunt textele încheiate cu o întorsătură de frază „pe dos”: după o introducere ce anunţă înalte rafinamente şi subtilităţi ale gândirii, ideea se pierde – într-o fulguraţie – premeditată –  a banalului, a cotidianităţii ordinare. Ne amintim că cele mai socratice dialoguri ale lui Platon, dialogurile cele mai fidele „ironistului” şi scepticului „dascăl al nefericirii” cum îl numea cineva pe Socrate sunt dialogurile aporetice, cele încheiate nici-cum, în coadă de peşte, cele care-l lasă pe interlocutor – şi pe cititor! – „cu gura căscată”, excitat-nesatisfăcut. În această (ne)finalizare abruptă, în acest căscat în climaxul peroraţiei – se poate vedea semnul distinctiv al ironistului, pe care-l regăsim la Socrate, Montaigne, Cioran (din perioada franceză) şi pe care-l poartă cu cinste şi Arthur Suciu. (Acest efect de încălzire erotică nefinalizată este redat, în termenii cei mai concreţi, în elogiul pe care Alcibiade i-l aduce lui Socrate în Banchetul 218 c – 219 d; întâmplarea relatată de Alcibiade reprezintă o metaforă inversă a tipului de demers filosofic specific lui Socrate.) Ei bine, acolo unde Eminescu de pildă ar fi dat o încheiere sublim-tragică sau înţepător-sarcastică, Arthur Suciu – urmându-i pe marii săi înaintaşi, alege să relativizeze totul, să se ia singur în râs, să spargă – când pune punct – balonul frazei pe care o umflase atât de iscusit.

Melancolia este după Arthur Suciu ea însăşi un mediu, un mediu la care puţini mai au, astăzi, acces. Şi poate că cititorului tânăr îi vine destul de greu să facă priză cu mesajul autorului pentru că trăieşte într-o lume construită în jurul unui alt mediu afectiv de comunicare: anxios-optimistă, morbid-bine-dispusă, dezinvolt-angajată civic, ideologic şi politic etc. Şi totuşi mediul afectiv al melancoliei a făcut posibile „mesaje” precum cele cuprinse în muzica unui Corelli, Vivaldi, Bach, Teleman, Mozart, Bethoven, precum cele cuprinse într-o operă literară ca don Quijote sau, mai ales, cele cuprinse în creştinism. La toate acestea, remarcă pe bună dreptate Arthur Suciu, tinerii din zilele noastre nu mai pot avea acces pentru că ei trăiesc într-un alt mediu afectiv care face posibile cu totul alte mesaje. Drept pentru care instituţii eterne, precum biserica creştină, sunt nevoite, pentru a supravieţui, să se schimbe din temelii, nu doar să se adapteze, ci să-şi schimbe mesajul: preoţilor li se recomandă, scrie Arthur Suciu, să nu mai insiste pe teme „negre” precum moartea, suferinţa, tragismul figurii lui Iisus. Iisus suferă o nouă schimbare la faţă, în lumina „taborică” a mallului, arătându-se, celor care vor să-l urmeze, în toată puterea sa „inspiraţională” şi „motivaţională”.

Şi totuşi abisul nu se dă bătut, or una din mizele hermeneuticii practicate de Arthur Suciu este să descopere, cu sonarul melancoliei sale, semnele acestuia în lumea actuală, aşa cum altădată Mircea Eliade căutase urmele sacrului într-o lume desacralizată. Iar abisul este peste tot – şi mai ales în / la centru! (Romanul lui, În gaură, are ca loc predilect de acţiune – Centrul Vechi al Bucureştiului). Iată, de pildă, din analiza pe care o face „content”-ului şi autorilor de „conţinut” – termeni foarte actuali – rezultă că acest „content” este menit tocmai să umple golul, numai că această umplutură este, prin definiţie, inconsistentă, fragilă şi provizorie. Drept pentru care trăim într-un ritm atât de alert al „reacţiilor” şi al „evenimentelor”: „nu mai este atunci atât de important ce spui, ci pur şi simplu să spui ceva, să fii prezent pentru a genera content în jurul tău. Se-nţelege că replica dată unui mesaj şi care trebuie să vină imediat nu mai poate fi nici ea gândită... Important este să apară repede, cât mai repede, dacă se poate în acelaşi timp ca şi textul la care se raportează.” (p. 96) Sau, câteva pagini mai încolo: „cursurile de strategie, de copywriting şi creative writing există, în general, ca să afli cum se scrie şi se gândeşte fără să citeşti şi fără să gândeşti.” (p. 99) Politica, la rândul ei, este atât de lipsită de fiinţă, atât de mincinoasă încât dacă ai spune adevărul în preajma ei – ar dispărea pe loc: „politica este opusul adevărului, al acelui adevăr simplu, tăios, dureros, pe care – dacă l-ai rosti – ai face gol în jur.” (p. 101) Disputele politice se termină într-o fundătură – iar dacă „sinteza superioară” era, după Hegel, dovada supremă a faptului că timpul istoric are fiinţă – concluzia apare de la sine: „Băsiştii şi anti-băsiştii au avut parte de dezamăgiri crunte. Nici o tabără n-a ajuns să câştige, ci ambele s-au înfundat ca o cale ferată terminată într-un dâmb. Aşa sfârşesc luptele dialectice, nicidecum într-o sinteză măiastră.” (p. 102)

Paradoxal, contraponderea aceste nefiinţe sau mai precis a acestei false fiinţe este adevărata nefiinţă, nimicul real, perspectiva morţii: „... pentru a vedea nu sunt importante tehnicile, ci perspectiva: trebuie să priveşti lumea cu un ochi de mort.” (p. 109)  Într-o lume a falsei fiinţei singurul adevăr este cel care vorbeşte despre nefiinţa ei. Tocmai de aceea regimul lumii actuale este al breaking-news-ului prin care se încearcă accesarea anxietăţii – ca emoţie bazală a civilizaţiei avansate: „regimul breaking news este şi o formă de aliniere sub imperiul anxietăţii perpetue (...) Sub regimul breaking news trăim toţi, vrând-nevrând, la fel ca sub regimul morţii”. Tocmai pentru că, într-o asemenea societate, totul este fals, totul în afară de moarte – singura formă de a da realitate şi credibilitate iluziilor mediatice este, o simt instinctiv atât producătorul, cât şi consumatorul lor, introducerea unei doze din ce în ce mai puternice de moarte: iată, aici nu ne puteţi bănui de fake news, de înşelăciune, iată moartea s-a produs, este confirmată, este certificată ştiinţific, prin examen medico-legal. Astfel pentru omul civilizat anxietatea reprezintă singura legătură cu realitatea, căci singura sursă demnă de crezare este moartea, ştirile venite de la ea sunt absolut sigure. Şi astfel omul modern este prins în cercul autosuficient al anxietăţii: moartea, care-i repugnă, este şi cea care-l atrage irezistibil, care-l fascinează prin forţa irezistibilă a realităţii, a substanţialităţii, a adevărului ei.[2]

De altfel, „optimismul” ideologic, credinţa maniacală în progres nu sunt altceva decât disimulări conştiente, de faţadă ale acestei fundamentale şi inconştiente anxietăţi de moarte. Acesta este mediul anxietăţii pe care ştie să-l descrie atât de bine, în cartea sa, Arthur Suciu. Celălalt mediu – al melancoliei – aparţine, cum am văzut, unei alte lumi, dispărute, cu care însă Suciu are foarte multe în comun. El este „pierdut” între aceste două medii, între mediul melancoliei şi mediul anxietăţii – iar dacă încearcă să-şi facă loc în lumea de azi – o face folosind vocabularul specific mediului melancoliei – ininteligibil pentru anxioşii „hipsteri” şi „cocalari” de azi.

Acest articol a apărut şi în Revista Argeş, numărul 8 (482) din luna august 2022


[1] În „(In)actualitatea teoriei blagiene a influenţelor”, Revista Transilvania nr. 6/2017

[2] În acest sens, Erich Fromm vorbeşte, în Anatomia distructivităţii, despre comportamentele sado-masochiste. Sado-masochismul, specific civilizaţiilor super-artificializate, se justifică prin dorinţa de a simţi ceva, chiar şi durere, de către un om complet abrutizat de manierismul, protocolarismul şi tehnicismul lor.