Datele sunt, pe scurt, următoarele: în prima săptămână din octombrie au avut loc, la Iaşi şi la Cluj, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT), ediţia a doua, şi, respectiv, Festivalul Naţional de Literatură. Primul a fost organizat de Consiliul Judeţean Iaşi, iar al doilea, de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Literatura s-a aflat, aşadar, timp de câteva zile în centrul atenţiei în oraşele cu pricina şi nu numai.

Câteva zeci de scriitori – poeţi, romancieri, traducători, critici şi eseişti, dramaturgi – au fost oaspeţi ai şcolilor, universităţilor, bibliotecilor, muzeelor, Institutului Francez din Iaşi şi ai altor instituţii culturale. Un veritabil desant scriitoricesc, cum inspirat l-au numit clujenii. Scriitorii au citit din operele proprii chiar şi în parcul din Cluj. Au dezbătut în faţa publicului probleme ale literaturii şi învăţământului actual.

Am participat eu însumi la patru întâlniri şi pot să vă spun că interesul localnicilor, îndeosebi tineri, a fost maxim. Doi importanţi scriitori străini, Lobo Antunes la Cluj şi David Lodge la Iaşi, au fost distinşi cu titlul Doctor Honoris Causa al universităţilor respective. Ion Caramitru a fascinat un amfiteatru întreg vorbind despre experienţa lui de om de teatru în anii de comunism. Mircea Cărtărescu a ţinut o conferinţă absolut captivantă, povestind despre scriitorul care este, cu profunzime şi umor. Invitată de onoare, Herta Müller nu s-a lăsat mai prejos, decât poate cu umorul.

Literatura, element formator

Astfel de festivaluri îşi au rostul lor, nu neapărat evident pentru publicul larg, în condiţiile în care, mai cu seamă azi, literatura pare să-i intereseze pe foarte puţini, nemaiocupând nici măcar în şcoală locul cuvenit. Trebuie spuse două lucruri. Lectura este un element formator incomparabil. Pe cei care nu citesc nu poţi decât să-i compătimeşti. Din fericire pentru ei, nu ştiu ce pierd. Cultura literară a stat secole la rând la baza educaţiei. Între altele, lectura educă vorbirea şi-i garantează corectitudinea.

Al doilea lucru pe care ţin să-l spun este că gustul cititului se deprinde din copilărie şi din prima adolescenţă. În Franţa, a fost pus recent la punct un program de lecturi cu voce tare ale părinţilor şi educatorilor de la grădiniţă în vederea trezirii interesului celor mici pentru lectură şi, implicit, pentru literatură. Ideea a venit de la o educatoare care s-a gândit să le  citească şi celor de la grădiniţă pagini cu care îi atrăsese atenţia fiului ei: seară de seară, nesmintit, ca o rugăciune.

Rezultatul a fost excepţional: micuţii nu mai voiau să se joace, preferau să li se citească. Cine, din generaţia mea cel puţin, n-a auzit vocea lui Sadoveanu citind din Creangă? I-am citit eu însumi fiului meu sau i-am povestit nenumărate basme. Îi plăcea în mod special unul al lui Andersen, intitulat în româneşte „Scăpărătoarea“, pe care, tot repetându-i-l, l-am modificat, fără să-mi dau seama, atât de mult, încât când, după o vreme, l-am recitit, am constatat că-i spuneam fiului meu o cu totul altă poveste.

„Nu putem trăi fără poveşti“

Am convingerea că lectura reuşeşte să ne înveţe mult mai multe lucruri decât orice metodă pedagogică. Înainte de toate, prin farmecul ei. Pedagogia e o disciplină austeră şi, iertat să fiu de către tatăl meu, care preda pedagogia, oarecum seacă. Cititul e savuros fiindcă pune în valoare două nevoi esenţiale ale omului: nevoia de poveste, de epic, pe care ne-o satis- fac povestirile sau romanele,  şi nevoia de muzică, de melodie, de ritm, pe care ne-o satisface poezia lirică.

Sufletul nostru este, în inocenţa lui primară, încântat de poveşti şi de cântece. De ce le plac atâtora sentimentalele romanţe? De ce ne emoţionează nefericirea fetiţei cu chibrituri, iar norocul Cosettei ne umple ochii de lacrimi? Şi, în definitiv, ce altceva este un roman decât povestea unei vieţi sau a unui destin? Ne place s-o citim chiar dacă viaţa povestită nu e a noastră. Iar primul semnal pe care pruncul îl primeşte de la mamă ce altceva este decât cântecul de leagăn?

Nu putem trăi fără poveşti şi fără cântece. Ele sunt însăşi copilăria noastră de adulţi care ne-am pierdut inocenţa.