Poate tocmai spre a ne ajuta să devenim ceva mai înţelepţi şi, astfel, să ajungem să plătim un preţ mai mic pentru greşelile de azi care sunt rodul unor greşeli din trecut a scris Lucian Boia „De ce este România altfel?”

E vorba despre un eseu apărut în seria de autor a editurii Humanitas, despre o carte lansată la Târgul de carte din această toamnă de la Bucureşti, o carte repede devenită bestseller ( a fost urgent nevoie de un al doilea tiraj),  o carte despre care toată lumea vorbeşte.

Nu intenţionez, acum şi aici, o recenzie a volumului profesorului Boia. O voi face în spaţiul rubricii Explorări  pe care o deţin la revista de cultură Familia din Oradea. Mă mulţumesc doar cu câteva consideraţii sumare. Cu siguranţă, „De ce este România altfel?” nu înseamnă o carte de natură să fie pe placul celor ce agreează mistificările istorice de tot felul, prezentarea momentelor istoriei naţionale româneşti în tonul epopeii supradimensionate, scrisul istoric pe sugativă, cu stiloul alimentat cu cerneala grandilocvenţei şi nu cu cea a adevărului.

„De ce este România altfel?” este o carte la antipodul istoriei de parastas, denunţată de regretatul Vlad Georgescu în Politică şi istorie - Cazul comuniştilor români, un eseu în urma redactării căruia autorul său a fost arestat şi anchetat şi, mai apoi, silit să-şi părăsească ţara, să se refugieze mai întâi în America şi, mai apoi, în Germania, la München, unde va conduce până în 1988 Departamentul Românesc al Europei libere.

Cartea profesorului Boia poate fi lesne comparabilă cu o altă lucrare celebră, al cărei destin nu a fost deloc fericit. Mă gândesc la Din psihologia poporului român, prima parte a unui op gândit a fi ceva mai amplu, publicată în anul 1907, dar care a determinat reacţii atât de violente încât autorul său, sociologul Dumitru Drăghicescu, a apreciat că e mai bine să nu o mai continue.

Printre defectele cu continuitate istorică detectate de Lucian Boia în lucrarea sa, defecte ce definesc felul de a fi al nostru, al românilor, majore sunt neautenticitatea, disponibilitatea excesivă spre compromis, apetitul prea mare pentru negocierile mărunte, importanţa prea mică acordată valorii supreme a libertăţii. Profesorul Boia nu este nici băsist, nici antibăsist, e un istoric dublat de un analist lucid şi tocmai de aceea am citit cu maxim interes analiza făcută de domnia sa evenimentelor consumate în vară, cu ocazia referendumului.

Şi tare aş fi dorit să aflu opinia istoricului cu privire la cel mai recent compromis din politica românească, compromis de pe urma căruia mai repede şi fără complicaţiile prevăzute de analiştii politici ai tele-seralului cotidian ţara are guvern, dl. Ponta e prim-ministru iar dl. Băsescu mai rămâne la Cotroceni de unde va pleca când va veni sorocul legal cu privilegiile de fost aferente.

…şi ajungând la un spectacol
Mi-am amintit de cartea lui Lucian Boia, pe neaşteptate, când în urmă cu puţine zile, urmăream la Teatrul Odeon spectacolul cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, montat acolo de regizorul Dragoş Galgoţiu, în decorurile datorate lui Andrei Both, costumele ca, de obicei ieşite din comun, ale Doinei Levintza, şi excelenta coregrafie a lui Răzvan Mazilu.

Se ştie, piesa a fost scrisă în 1941, în Finlanda, pe vremea când Brecht aştepta vizele pentru America, pentru a se stabili cât mai departe de Germania cuprinsă de nazism. Scrierea a trebuit şi ea să aştepte ceva timp  până să aibă premiera absolută la Berliner Ensemble, în 1959, a fost publicată, la noi, destul de repede, a putut fi citită în numărul 12/1960 al revisteiTeatrul, loc unde lucra un excelent cunoscător al dramaturgiei brechtiene, un remarcabil traducător al acesteia, un intelectual adevărat, însă cam predispus spre compromis, precum a fost Brecht însuşi (despre compromisurile lui Brecht a scris cu maximă duritate Paul Johnson în cartea Intelectualii, în repetate rânduri editată la Humanitas).

E vorba despre Florin Tornea. A fost jucată în premieră pe ţară la Teatrul Muncitoresc CFR în anul 1963, în regia lui Horea Popescu, cu Ştefan Mihăilescu- Brăila. Care Ştefan Mihăilescu- Brăila- puţini îşi mai amintesc asta- a fost un imens actor brechtian, rolul Arturo Ui venind după cel din Domnul Puntila şi sluga sa Matti, spectacol montat la acelaşi Teatru – care va deveni puţin mai târziu Teatrul Giuleşti şi, după 1990, Teatrul Odeon- de regizorul Lucian Giurchescu. Domnul Puntila… a fost văzut de Helene Weigel, văduva lui Brecht şi directoarea lui Berliner Ensemble, şi socotit de ea un model de spectacol brechtian.

Nu vreau să scriu aici cronica spectacolului de la Odeon. Mă mulţumesc doar să notez ca îl socotesc drept unul bun, articulat, centrat pe idee, izbutit ca formă. Un spectacol care va deveni încă şi mai bun, mai strâns şi mai bine ritmat, după două-trei reprezentaţii în care se va roda. Un spectacol în care atrag atenţia evoluţiile unor actori precum Dorina Lazăr (Dogsborough), Mircea Constantinescu (Flake), Mugur Arvunescu (Butcher), Laurenţiu Lazăr (Sheet), Cătălina Mustaţă (Betty Dulffeet), Gabriel Pintilei, Ana Maria Moldovan, Mihai Smarandache, dar în care sunt remarcabili, adică în rol, mai toţi interpreţii, indiciu că astfel colectivul actoricesc al Teatrului de pe Calea Victoriei e pe punctul de a-şi regăsi condiţia de trupă.

Nu ştiu dacă neapărat tradiţia Teatrului în care lucrează şi succesele acestuia în înscenarea pieselor lui Bertolt Brecht l-au determinat pe regizorul Dragoş Galgoţiu să vrea să pună în scenă Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Mă gândesc că, mai degrabă, Dragoş Galgoţiu a luat această decizie sub presiunea evenimentelor din istoria recentă a României, cu convingerea că teatrul nu trebuie neapărat să facă politică, dar are dreptul şi obligaţia de a comenta şi interpreta, prin specificul, său ceea ce se întâmplă în lumea politicii. Că mereu şi mereu conjuncţiile dintre teatru şi timp sunt o realitate şi că ele pot fi reconfirmate şi pe texte nu neapărat extrem contemporane ci care, bine montate, au puterea de a vorbi contemporaneităţii, deşi a trecut ceva vreme de la scrierea lor.

Sunt absolut convins că un argument de seamă pentru directorul de scenă a fost prezenţa în trupă a extraordinarului actor Ionel Mihăilescu, faţă de care Odeon-ul a contractat deja numeroase datorii, datorii pe care acum, cu şi prin acest spectacol, şi le achită în parte, contractând în schimb, aşa cum e firesc, de altminteri, altele fiindcă înainte de orice Ascensiunea lui Arturo Ui e, aşa cum se cuvenea, spectacolul actorului distribuit în rolul principal, spectacolul lui Ionel Mihăilescu.

Actorul punctează cu bravură şi cu talent, pe parcursul evoluţiei sale, câteva momente-cheie. Vedem mai întâi un Arturo Ui desenat asemenea unui funcţionar de duzină, parcă mereu încercat de dureri fizice, parcă ruşinat că există, slab, umil, în poziţia cumpănă, din familia lui Uriah Heep al lui Dickens, cu hainele curgând pe el, cu nişte pantaloni largi în care ai impresia că se pierde.

În clipa în care rosteşte înfocat, cu patos, cu furie, cu luciri înspăimântătoare şi premonitorii în ochi, marele monolog din Iuliu Cesar, simţim că mutaţia s-a produs, iar evoluţia lui Ionel Mihăilescu din acel moment devine electrizantă. Personajul lui capătă proporţii tot mai înspăimântătoare. Atunci când faţa reală a lui Ui, natura sa eminamente rapace şi criminală ni s-au dezvăluit cu totul, actorul mai punctează o dată magistral, chemând la încredere necondiţionată în el, în Arturo Ui, unicul deţinător al adevărului, singurul deţinător al adevăratului sens de mers, al căii drepte.

Scopul adevărat al spectacolului, acela de a reaminti avertismentele împotriva hitlerismului, aşa cum a fost la vremea scrierii textului, ci împotriva oricărui totalitarism, de orice natură ar fi el, al oricărui derapaj de la normalitate, derapaj produs ca urmare a unei  laşităţi ori al unui compromis, a unei negocieri mărunte, a unei demisii morale, mi se pare a fi fost expus cum nu se poate mai limpede.

Iar când Ionel Mihăilescu rosteşte tăios celebra replică Cine nu e cu mine e împotriva mea şi adaugă scurt Votaţi! nu se poate să nu fii încercat de un fior rece. Încă un semn că ne aflăm în faţa unei mari creaţii care şi ea, ea în primul rând, validează opţiunea Teatrului Odeon şi a lui Dragoş Galgoţiu pentru piesa lui Bertolt Brecht.

Teatrul Odeon din Bucureşti- ASCENSIUNEA LUI ARTURO UI POATE FI OPRITĂ; Regia: Dragoş Galgoţiu; Decor: Andrei Both; Costume: Doina Levintza; Coregrafia: Răzvan Mazilu; Cu: Ionel Mihăilescu, Dorina Lazăr, Vitalie Bantaş, Mircea Constantinescu, Marian Ghenea, Laurenţiu Lazăr, Gabriel Pintilei, Mihai Smarandache, István Teglas, Cătălina Mustaţă, Mircea N. Creţu, Ioana Anastasia Anton, Marian Lepădatu, Ionuţ Kivu,  Ana Maria Moldovan, Ioana Marchidan, Judith State; Data reprezentaţiei: 20 decembrie 2012