De ce este România altfel sau astfel? Vasile Ernu, în dialog cu Vintilă Mihăilescu

Dragă Vintilă Mihălescu, volumul „De ce este România astfel?” (editura Polirom 2017) este o replică adusă volumului lui Lucian Boia „De ce este România altfel?” (Editura Humanitas 2012) care a făcut ceva valuri acum cîţiva ani. Cu ce a deranjat acest volum încît să merite un răspuns mai complex la care să contribuie un număr destul de mare de autori?

Scris de oricine altcineva, volumul ar fi trecut probabil neobservat. Scris de Lucian Boia, mai degrabă a deziluzionat decât a deranjat. Dar scris de un istoric cu atîta priză la public, într-un context mediatic şi social atît de „negaţionist”, în care a denunţa pe toate gardurile presei incurabila prostie românească a devenit paleativul oricărui român care se simte vizionar, ei bine, asta m-a deranjat. Ne-a deranjat, pe suficient de mulţi cât să ne gândim la un „amendament”. Pe mine cel puţin, m-a deranjat acreditarea academică fără drept de apel a unui mit naţional bulevardier, a unui soi de ciorănism fără Cioran sau de self-hait fără evrei. M-a deranjat această manieră apodictică de a spune: am venit, am analizat şi v-am spus: nu e nimic de făcut cu acest popor!

Avem o situaţie interesantă: demolatorul de mituri Lucian Boia nu face cu această carte decît să întărească un mit esenţialist. Dumneavoastră spuneţi că e cel mai periculos mit: „altfelitatea românului” cum l-aţi botezat. Ce stă la baza acestui mit?

Mulţi au susţinut că eseul domnului Boia i-a deranjat doar pe „naţionalişti”. În mod cert, pe aceştia i-a deranjat într-o măsură deosebită. Dar mitul românului handicapat nu este cu nimic mai breaz decît mitul românului supradotat! Ambele mituri se întemeiază mai degrabă într-o stare de spirit decât într-o analiză raţională şi recurg, şi unul, şi celălalt, la comparaţii elective. Mitul naţionalist (nu naţional!) ne compară cu ceilalţi (cu unii sau cu alţii, într-o privinţă sau alta) pentru a constata că nimeni nu e ca noi: aceasta este deci identitatea noastră unică şi irepetabilă. Mitul pe care îl acreditează altfelitatea domnului Boia face exact acelaşi lucru: ne compară cu ceilalţi (cu unii sau cu alţii, într-o privinţă sau alta) pentru a constata că nu am reuşit niciodată să fim nici ca unii, nici ca alţii. Suntem deci...altfel! Mitul naţionalist este agresiv, dar poate, în anumite cazuri şi limite, să fie pe bună dreptate revendicativ; mitul negaţionist al domnului Boia este doar depresiv. Ambele ocultează exact ceea ce pretind că evidenţiază: particularitatea naţională, atât şi cum este ea. Şi aceasta deoarece nu există identitate fără alteritate, iar această particularitate, care o fi ea, este rezultatul istoric al jocului acestora: suntem altfel întrucât suntem astfel. Nu există altfelitate şi astfelitate în sine, aşa, izolate, de capul lor...

Din cîte înţeleg eu, unul dintre elementele centrale care au deranjat este „excepţionalismul românesc”. Ce este acest excepţionalism şi cum se construieşte el? Nu e chiar o „idee românescă”?

Excepţionalismul nu este, desigur, nici o invenţie românească, nici una recentă. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că mitul poporului ales (în diversele sale variante) este prototipul oricărui excepţionalism. Doar că acesta este parte a unei cosmogonii şi trebuie descifrat şi înţeles în acest context. Excepţionalisme apar apoi cam în toate procesele de construcţie naţională. În aceste cazuri, am putea vorbi despre un soi de sociogonii, de „deşteaptă-te Române!” Fără excepţionalismul insulei noastre de latinitate probabil că naţiunea română n-ar fi existat: în anumite contexte, excepţionalismul este o strategie politică eficientă. Excepţionalismul în sine nu este deci neapărat ceva rău, doar că excesul de excepţionalism dăunează grav sănătăţii mentale a unei societăţi pentru că o împiedică să se cunoască şi recunoască aşa cum este. Şi astfel să aleagă în cunoştinţă de cauză cum vrea să devină. 

În cazul românesc (dar şi al multor alte „tinere naţiuni”), excepţionalismul a urmat cele două mari linii de forţă ale construcţiei naţionale: evoluţionismul şi autohtonismul. Sincronismul şi protocronismul, ca să folosesc una dintre poreclele acestei alternative. Pe de o parte, după ce am renegat, aproape peste noapte, „orientalismul” nostru bizantino-otomano-balcanic şi am ales să fim occidentali, această referinţă prea îndepărtată ne-a motivat şi demotivat rând pe rând: ne-am străduit să fim ca acel Occident şi ne-am mândrit adesea că suntem elevii săi cei mai harnici, dar ne-am şi cutremurat de imposibilitatea de a-l ajunge din urmă – de unde referinţa aproape obsesivă la „decalajele” noastre. Pe de altă parte (parţial şi ca un soi de reparaţie morală a acestor eşecuri repetate), ne-am aşezat într-un autohtonism vindicativ daco-traco-ortodox. Încă o dată, toate aceste ingrediente mai mult sau mai puţin excepţionaliste fac deja parte din „fiinţa noastră naţională” şi ar fi lipsit de sens, cred, să ne apucăm acum să spunem: ce bine ar fi fost dacă am fi făcut altfel! Să rămâi însă şi acum, jubilator, în această alternativă este în mod cert lipsit de sens!

Dumneavoastră veniţi cumva cu oferta lui „astfel” în locul lui „altfel”. Ce conţine acest „astfel”, care este conţinutul lui?

După cum am spus deja, nu există „altfel” şi „astfel” de sine stătători. Acest „astfel” la care mă refer eu nu este deci o negaţie a lui „altfel” despre care vorbeşte Boia: ar fi însemnat să fac exact acelaşi lucru, doar că întorcând vesta. „Astfel” este deci doar expresia retorică, inevitabil forţată într-un context evident polemic, a unei schimbări dezirabile de perspectivă: hai să nu ne mai considerăm doar iremediabil de altfel, să privim şi la astfel, la ăst fel în care suntem, căci, vorba dragei Irinei Nicolau: „Niciodată nu-i aşa, ca să nu fie cumva”. Poate că titlul corect ar fi fost „Pe urmele cumva-ului românesc”...

Cartea este compusă din mai multe texte ale diverşilor autori. Un text important mi se pare cel legat de secularizare, care analizează cazul BOR: un „decalaj” religios al societăţii româneşti. În ce constă acest decalaj şi care sînt cauzele lui?

Termenul de decalaj nu este folosit niciodată pentru a indica un decalaj real, ci doar pentru a repera ceea ce unii consideră astfel. Şi aceasta deoarece, după Marea Schismă, ortodoxia şi catolicismul au luat-o pe căi diferite, astfel încât este impropriu să măsurăm distanţele dintre cele două mari culte ca şi cum ar fi mers pe acelaşi drum şi unul ar fi ajuns mai departe decât celălalt. Decalajul – dacă vrem neapărat să vorbim în aceşti termeni – este tot unul social-politic şi se referă la relaţia instituţiei Bisericii cu Statul şi cu societatea în general. Dar şi aceasta trebuie înţeleasă în contextul culturii şi istoriei lumii ortodoxe, unde a domnit dintotdeauna „simfonia bizantină”. În mod paradoxal, ea a funcţionat chiar şi în timpul comunismului, Statul folosindu-se de Biserică acolo şi cât a avut nevoie. Şi în prezent Statul se foloseşte de Biserică, fiind însă mult mai darnic în acest schimb reciproc de servicii. Este adevărat că lumea ortodoxă nu a cunoscut o secularizare ca în Occident, ceea ce constituie un handicap serios în lumea modernă, dar n-a avut nici protestantism, nici Revoluţie Franceză pentru a facilita acest lucru. Cuza a încercat o formă de secularizare, dar a trebuit să se potolească (mai ales la presiunile internaţionale din lumea ortodoxă) pentru a nu pune în pericol însăşi existenţa tânărului stat român – lucru pe care l-am cam uitat. Biserica nu a uitat însă nici până în ziua de azi afrontul adus de Cuza şi încă mai încearcă să-şi recapete drepturile şi mai ales proprietăţile. Aceasta nu constituie însă un „decalaj”, ci un abuz...

Se face mult caz de „excepionalismul ţăranului român”. Dvtră vorbiţi despre „prezenţa unei absenţe”. Ce este această „absenţă” a lui?

Capitolul începe cu un citat din Bourdieu: „ţăranul nu vorbeşte, este vorbit”. Aceasta ţine deci de o dimensiune politică a ţarănimii de pretutindeni. Este valabil, evident, şi la noi. Iar într-o societate care, în 1918, era încă alcătuită din 80% ţărani, acesta, ţăranul, nu avea cum să nu fie vorbit în fel şi chip pentru a face din el Ţăranul Român, icoana şi legitimitatea neamului. „Prezenţa unei absenţe” se referă la prezenţa abundentă a imaginii ţăranului în discurs, la referinţa identitară inevitabilă la acesta, fără ca ţăranul să fi fost întrebat prea des ce ar avea el de spus.

Ţăranului român este o „clasă-obiect”, după cum spune acelaşi Bourdieu. A fost „românizat” când el ştia că e vrâncean sau maramureşan, a fost împroprietărit, dez-împroprietărit, apoi re-împropietărit după cum au considerat elitele de moment ale ţării şi, mai presus de toate, a fost modernizat în fel şi chip. Dar n-a fost niciodată subiectul istoric a ceea ce i s-a întâmplat. Nu este nici acum.

Iar când pretinde să se modernizeze, în sfârşit, după capul şi puterile sale, ridicându-şi o casă la care visează de mult, privind la domnii de la oraş, devine „ţărănoi” şi distruge tradiţiile noastre populare (adică pe ale lui...). E ceva în neregulă în toată povestea asta! Şi este în neregulă cu atât mai mult cu cât suntem încă cea mai longevivă şi masivă societate rural-agrară (chiar dacă „post-ţărănească”) din Europa. Dar „chestiunea ţărănească”, începută o dată cu formarea naţiunii moderne române, nu a fost rezolvată nici până în ziua de astăzi. Ţăranul Român a rămas o icoană (să te ferească Dumnezeu să te atingi de Muzeul Satului sau Muzeul Ţăranului Român!), dar nu şi o realitate; sau, în măsura în care ne lovim de realitatea ţăranului, o renegăm. Şi mai trist, poate, este faptul că tot ceea ce s-a scris în trecut (şi s-a scris mult şi bine!) despre această realitate a căzut în prezent într-o amnezie fără leac, „ţăranul” supravieţuind actualmente doar în muzee, în nostalgii patriotarde şi în marketingul produselor tradiţionale. În consecinţă, „cealaltă Românie”, cea rurală, a devenit tot mai mult o ţară străină. Altfel spus, România este o lume tot mai puţin cunoscută de către români!

E foarte interesant că la noi pînă şi capitalismul postcomunist pare a intra în aceiaşi grilă de interpretare: nu avem „capitalism bun” pentru că e „a la roumanie” cum scrie Cătălin Stoica. De ce pînă şi acest capitol dureros al istoriei noastre recente este tratat mitologic şi mai deloc politic, economic şi social?

Capitalismul a fost şi el, sui generis, o imagine, ca şi ţăranul. Când ne-am confruntat cu realitatea lui, n-am ştiut ce să facem cu el. Am crezut că este o opţiune şi am constatat că este un proces. În măsura în care ni s-a spus că este un proces, care se cheamă tranziţie, am crezut că este un drum drept şi rapid şi am constatat că este unul sinuos şi lent. Am fost, deci, dez-iluzionaţi şi am acuzat realitatea din piaţă că nu se potriveşte cu imaginea de acasă. Ca să găsim totuşi o explicaţie care să ne aline dezamăgirea, am mitologizat comunismul dincolo de realităţile sale crude şi l-am făcut ţapul ispăşitor a tot şi toate. Am mitologizat Bruxelles-ul, apoi l-am demonizat. Cum nu puteam da vina pe Ei, am dat vina pe Noi: eşecul este în ADN-ul Românului! – cum a ajuns să spună până şi un economist de talia lui Valentin Lazea („ADN-ul economic al României”). Şi uite că ne întorcem de unde am plecat: suntem iremediabil altfel – iar această altfelitate este în sângele, în ADN-ul nostru, deci rien ne vas plus!... Şi cu asta putem să ne culcăm liniştiţi: barem ştim de unde ni se trag toate şi că, oricum, nu e nimic de făcut...

Bun şi ce ne facem, totuşi? Cum ieşim din această capcană discursiv mitologică premodernă? Nu a sosit vremea să ne naştem şi noi ca subiect politic, social şi economic?

Oricât de prezumţios poate suna, pentru mine cel puţin, miza acestei cărţi este mai degrabă una civică decât intelectuală. Volumul nu încearcă să răspundă nemijlocit la această întrebare (această disperare?), dar sugerează un soi de precondiţie: nu poţi fi orice fel de subiect istoric – şi cu atât mai puţin altfel de subiect – ci doar subiectul care este aşa cum este, care este cumva. Pentru aceasta este nevoie de o cunoaştere strategică, iar aceasta a fost şi a rămas treaba elitelor, oricât de democratizate ar fi ele în prezent. Pentru a (re)deveni un subiect politic, social şi economic, ar trebui, deci, ca elitele (sau nişte elite active) să iasă din confortul pervers al mitologizărilor justificative, să renunţe la laşitatea excepţionalismelor-departe-de-realitate şi să se confrunte şi să afirme, în cunoştinţă de cauză, existenţa reală a acestui subiect istoric. Căci el există, inevitabil, chiar dacă într-o stare pasivă şi confuzională: un soi de Monsieur Jourdain, care face proză fără să ştie, drept care face o proză proastă. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cumva tot este, putem să pipăim arghezian realitatea din jurul nostru şi să urlăm este!, nu doar să mai deschidem o sticlă de Veuve Clicquot şi să decretăm cu superioritate: mda, o fi, dar altfel decât mi-aş dori eu! Or, elitele noastre intelectuale se complac, în cea mai mare parte a lor, în altfelitatea domnului Boia, elitele politice nu guvernează, ci arendează, iar elitele economice îşi văd, pe cât posibil, de treburile lor personale (din fericire, căci astfel societatea reuşeşte totuşi să supravieţuiască). Dar tineretul e speranţa ţării! – vor spune unii. Da, de acord, dar deocamdată acest tineret a început să ştie ceea ce nu vrea şi ceea ce nu merge – ceea ce este, desigur, un prim pas important. Dar nu se face politică cu o ţară-cum-ar-fi-trebuit-să-fie, ci cu una care aşa-a-fost-să-fie. De la binevenita critică socială până la afirmare şi asumare mai este, deci, încă un pas de făcut. Unul esenţial!

 Pentru cei interesaţi: Joi 20 iulie, Ora 19.00 / Muzeul Naţional al Literaturii Române, str. Nicolae Creţulescu nr.8 / Discuţie pornind de la volumul: De ce este România astfel? de Vintilă Mihăilescu / Inviţaţi: Vintilă Mihăilescu, Ruxandra Ivan, Mihai Burcea,  Dinu Guţu,Cătălin Stoica / Moderator: Vasile Ernu

Apărut pe baricada.org