De ce nu trebuie să îl „reconstituim” pe Lenin

Nu ştiu, e foarte posibil să mă înşel, dar am adesea impresia că, în mentalul colectiv european, cu Lenin se întâmplă ceea ce se întâmplă în România cu Gheorghiu Dej.

Mai toată lumea vorbeşte despre gulagul stalinist, despre miile de crime comise  din ordinul georgianului ajuns şef suprem la Kremlin privindu-l însă complet nepotrivit, cu o oarecare, cu nejustificată îngăduinţă pe V.I. Lenin. Cam tot la fel cum sunt invocate frecvent monstruozităţile din vremea lui Nicolae Ceauşescu uitându-se că dictatura acestuia a descins din mantaua, comportamentul şi cenuşa lui Gheorghiu-Dej.

Tocmai de aceea mi se pare cum nu se poate mai importantă cartea Dosar Lenin - Vraja nihilismului apărută în anul 2016 la editura bucureşteană Curtea veche sub semnătură a doi importanţi politologi/ kremlinologi - Marius Stan şi Vladimir Tismăneanu. Aceiaşi cărora le datorăm volumul Dosar Stalin- Genialissimul generalissim, apărut acum doi ani la aceeaşi editură. Politologi ce pregătesc şi un viitor Dosar Marx.

Lucrarea debutează cu un consistent dialog între Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan în cursul căruia se enunţă câteva idei esenţiale. Pe care capitolele următoare ale cărţii le vor dezvolta mai mult decât convingător. Spicuiesc doar câteva dintre aceste idei. „Fără Lenin, fenomenul Stalin nu ar fi fost posibil ”. „Lenin nu a condus doar o revoluţie care a schimbat lumea, ci a fost şi fondatorul unui nou sistem politic, al sovietismului ca proiect civizaţional, ca Mare Experiment, ca aventură fără precedent pentru a provoca acea ruptură apocaliptică pe care Marx o numea saltul din imperiul necesităţii în acela al libertăţii”.  Sau: de fapt, câţi Lenini sunt, au fost mai mulţi? Ori „Stalin nu a făcut decât să îndeplinească programul leninist de colectivizare a agriculturii” Scopul viaţă al lui Lenin ca şi cel al lui Stalin a fost „strivirea adversarului”. „Fără Lenin nu ar fi existat partidul bolşevic”, o idee nuanţată mai târziu, în cuprinsul cărţii, prin sublinierea faptului că Stalin a decis substituirea bolşevismului cu conceptul de leninism tocmai spre a se putea delimita mai bine de adversarul său strivit, Troţki.

Cele patru părţi ce reprezintă în fapt substanţa cărţii au extraordinarul merit de a argumenta ideile rezumate mai sus şi încă multe altele.

Reunind între copertele sale o seamă de eseuri pe care Marius Stan şi Vladimir Tismăneanu le-au publicat de-a lungul anilor îndeosebi pe site-ul contributors, eseuri în majoritate prilejuite de împlinirea unui număr de ani de la consumarea unui anumit eveniment în care Lenin sau discipolii săi, de la Stalin până la Ceauşescu, chiar până la Putin (Buharin, Troţki, Rosa Luxemburg, Nikita Hrusciov, Tito, Santiago Carillo, Ion Iliescu)  au jucat roluri teribil de importante, de apariţia vreunei exemplare, incitante cărţi de kremlinologie, de tragica dispariţie a unui vestit sovietolog, ş.a.m.d., Dosarul Stalin precizează, pe măsură ce înaintează, din ce în ce mai dens portretul tatălui leninismului. El, leninismul, fiind văzut drept „un produs bastard al primei conflagraţii mondiale”. Cu esenţiala menţiune că secolul al XX lea a fost „secolul lui Lenin”.

Către finalul volumului găsim un pasaj pe care îl transcriu aproape în întregime fiindcă mi se pare că rezumă mai mult decât pertinent ideea însăşi a întregului Dosar Lenin. „Leninismul este o doctrină revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale morala popilor şi cretinismul parlamentar. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu”.

Volumul pe care îl comentez are o parte intitulată Onoarea kremlinologiei, parte în care găsim provocatoare comentarii dedicate unor cărţi ori unor personalităţi dedicate sovietologiei. Aşa cum au fost Robert C. Tucker, Richard Pipes, Robert Conquest, François Furet sau Zbigniew Brzezinski. În celelalte părţi ale cărţii existând copioase referinţe la alţi şi alţi cercetători de la Hannah Arendt la Martin Malia şi mai departe. Ultima secvenţă a Dosarului Lenin se intitulează Înapoi la Lenin şi reprezintă, după părerea mea, o replică fără drept de apel la ereziile ce ar dori să ne întoarcă la experienţa leninistă. Cred că în acest fel Marius Stan şi Vladimir Tismăneanu polemizează nu doar cu ideile filosofului sloven Slavoj Žižek al cărui vis este acela de a-l „reconstitui” pe Lenin, ci şi cu aceia care au proclamat inconştient, la începutul anilor ’90, „sfârşitul kremlinologiei”.

Marius Stan, Vladimir Tismăneanu - DOSAR LENIN - Vraja nihilismului, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2016