De ce ma molipsesc de tine
De cate ori mi-e greu sa-mi fiu parinte?

E un copil ce striga din adancul meu
Ca vrea sa-si fie siesi de ajuns,
Dar geme catre tine de durere
Si neajutorat se lasa 
De dragoste strapuns.

Te-am confiscat in mintea mea
De la fapturi ce te-au avut mereu
Si ma lovesc de tine
Ori de cate ori mi-e greu 
Sa mai fiu eu.

Sa te pastrez, sa te arunc uitarii,
Sa-mi las slab sufletul sa te ravneasca iar si iar in vise?
Sau sa imi vindec visurile compromise,
Alunecand in mediocritatea resemnarii?

Ganduri ce cad pe umeri, pe genunchi, pe talpi incinse
Se fac gheme de fire stranse, incolacite in dorinte ascunse, 
Adanc ascunse, 
Nepatrunse.

Sa mi te duc departe de visul ce-l traiesc?
Sa mi te iau de mana in veghea somnului prefacut, omenesc?
Sa te arunc prin camerele ratacite si bibliotecile de viata, nesfarsite?
Sau sa te strig sa-mi vii in carul tau de zeu
Si sa te-astept cuminte, 
In tihna disperarilor sfinte?

Sau sa ma iert,
Sa-mi fiu parinte eu?