Când se nimereşte vreun turist rătăcit, sunt cât se poate de amabili, dar şi de stânjeniţi, mai ales dacă lipseşte nepoata, singura care ştie să vorbească fluent.

Aici am văzut odată un dialog prin semne şi voci din ce în ce mai ridicate între bunicul chinez, pe limba lui şi un turist asiatic înalt, bănuiesc că japonez, care îi vorbea în engleză. Nu s-au înţeles pe la sosuri şi garnituri, cred. Vorbeau din ce în ce mai tare, arătând fiecare cu mâinile spre vitrina cu mâncare. Când au reuşit să se priceapă, erau amândoi roşii la faţă şi pufneau de parcă ar fi alergat la curse. Păreau nemulţumiţi, dar poate erau doar obosiţi, nu sunt sigur că s-au certat.

O prietenă a mea, care locuia în apropiere, venea destul de des la ei. Îi plăcea atmosfera de familie, îi aducea cumva aminte de casă. O cunoşteau deja, îi zâmbeau foarte frumos, iar ei îi plăcea să îşi invite aici, la o gustare, musafirii care o vizitau în mica ei camera de bonă.

Într-o bună zi, mama chinezoaică a întrebat-o dacă este pariziancă de mult timp.

- Nu, doar de câţiva ani.
- Atunci de unde sunteţi?
- Roumanie.
- Aha. Rou-ma-nie. N-am mai auzit. Unde este asta în Franţa?