FOTO Criticul literar Dan C. Mihăilescu: „Umilinţa este cel mai greu jug“

NEVOINŢĂ Criticul Dan C. Mihăilescu, care a fost la Athos într-un pelerinaj, mărturiseşte că, deşi întors în lumea ispitelor, în urma călătoriei iniţiatice de la Muntele Sfânt, fiinţa sa a fost ireversibil „lecuită şi înduhovnicită“

Cum să-l găseşti pe Dumnezeu, când eşti vanitos? Cât e de greu să îngenunchezi în faţa unei icoane? Dan C. Mihăilescu, care a fost într-un pelerinaj la Muntele Athos în mai 2011 şi a rămas îndărătnic în picioare în timpul slujbelor athonite, povesteşte, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, că mândria i-a fost cu totul arsă în timpul acestui periplu. Volumul „Oare chiar m-am întors de la Athos?“, scris în urma pelerinajului la Sfântul Munte, este unul dintre bestsellerurile Editurii Humanitas şi cea mai vândută carte a reputatului critic. Dan C. Mihăilescu, care va împlini anul acesta 60 de ani, comentează ce au făcut orgolioşii noştri scriitori Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Constantin Noica, faţă în faţă cu smerenia pe care o implică relaţia cu Dumnezeu.

„Weekend Adevărul“: Povestiţi în cartea „Oare chiar m-am întors de la Athos?“ că, în iunie 2005, aţi suferit o operaţie pe cord. A fost acela momentul în care v-aţi reevaluat relaţia cu divinitatea ?

Dan C. Mihăilescu: Mai întâi relaţia cu suferinţa. Una e să treci printr-un infarct şi-o coronarografie, şi altceva să levitezi anesteziat şapte ceasuri sperând că două, trei bypassuri te vor ajuta să nu treci, încă, definitiv Puntea. Atunci, la intrarea în somn, oricât de tare şi de hazliu te-ai da, oricâte glumiţe voi fi făcut eu pe masa de operaţie, fapt e că, mental, simţi că aluneci dulce spre moarte. Îmi luasem cuminte rămas bun de la totul. Nu am recapitulat nimic, nu am avut vreme să mă pocăiesc pentru nimic, dar conştiinţa limpede a posibilităţii de-a nu mă mai întoarce niciodată ştiu că mi-a adus o împăcare teribilă. Seninătatea aceea m-a tulburat cel mai tare. 

Ce aţi regretat în acele momente?

Nimic... Nu cumva eram deja luat în stăpânire de puterea Nevăzutului? Nu chiar atunci, dar după aceea, derulând iar şi iar filmul, am simţit din nou, ca la 18 ani, când îl descopeream pe Pascal, minunata odihnă din acel „nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja“. Apoi au fost uimirea şi jubilaţia învierii. Tot auzisem la cei mai bătrâni, cititori sau nu de Filocalii şi Patericuri, despre trăirea fiecărei zile ca un dar de la Dumnezeu. Ca şi despre necesitatea – elementară pentru igiena sufletească – de-a te gândi măcar un minut pe zi la moarte. Cum ar veni, „memento mori“ întru „ars vivendi“. Ei bine, chiar asta mi s-a întâmplat matematic de atunci încoace: pur şi simplu, bucuria de-a pune capul pe pernă seara şi bucuria de-a mă trezi în zori. Asta m-a eliberat, m-a despovărat, mi-a luminat fiecare secundă, mi-a redat, adeseori la modul copleşitor, frenezia senzorială şi m-a făcut, pur şi simplu, să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Or, aşa ceva nu mi se mai întâmplase din adolescenţă. Rezultă că, da, boala, durerea, agonia te (re)apropie simultan de nimicnicie şi dumnezeire.

Nu m-am convertit la tăcerea îndelungă, îmi cultiv pe mai departe nesupunerea.

Spuneaţi în aceeaşi carte că, până la 58 de ani, aţi trăit cel mult 15 ore de experienţă religioasă în biserică. Cum v-a modificat echilibrul interior plonjarea în stricteţea slujbelor de la Sfântul Munte?

Când petreci în biserică – subliniez: petreci – cale de aproape şaizeci de ani numai orele rezervate câtorva slujbe de nuntă, botez, înmormântare, pentru ca, apoi, într-o singură săptămână, să stai în picioare opt ceasuri pe zi, ascultând liturghii în greceşte, inclusiv, pe nemâncate, la patru dimineaţa, de bună seamă că ţi se zdruncină echilibrul interior. În primă instanţă m-am răzvrătit, am vrut să plec furios, mi-am blestemat decizia de-a fi aterizat acolo absolut nepregătit, în totală ignoranţă, la un drum care nu mi se mai părea deloc iniţiatic, ci inuman de-a binelea. Dar când ţi-e dat să te vezi înconjurat de câteva zeci, sute de bărbaţi în plină vigoare, care cad brusc în genunchi la icoane şi care, în gospodărirea monahicească, împlinesc cât se poate de natural mulţimea gesturilor rezervate tradiţional femeii – grădinărit, bucătărisit, curăţenie, croitorie etc. –, înţelegi iute că-i bine să te laşi pradă încercărilor, mustrărilor, supunerii şi ascultării. Chiar dacă, odată coborât din Sfântul Munte, te vei redărui păcatelor, ceva-ceva în adâncul fiinţei tale a fost irepresibil şi ireversibil atins, ars, lecuit, amprentat, înduhovnicit. Şi asta, oricât ai încerca să sfidezi, cu naivitate sau obrăznicie, cu ipocrită sfială, ori cu stupidă aroganţă, evidenţa.

„Nu se poate să nu-ţi ardă mândria” 

Scriaţi că aţi avut o reţinere cu îngenuncheatul la Athos. Ce înseamnă umilinţa pentru dumneavoastră?

Cel mai greu jug. Mult mai greu chiar decât stăvilirea poftelor, cenzurarea exceselor, ajustarea apetitului autodistructiv. Sunt vanitos la modul copilăresc, îmi cultiv cu (nevinovată, zic eu) fervoare histrionismul şi plezirismul, cu toate că, slavă Domnului, am avut parte de la natură şi de o suită de bemoli la portativul exhibiţionistic. Scena de la Prodromul, de care amintiţi, mi-a rămas ca o cicatrice pe retină, pe suflet, pe viaţă. Să vezi cum cad în genunchi zeci de virilităţi aspre, în vreme ce tu rămâi îndărătnic în picioare, aşa ceva nu se poate să nu-ţi ardă mândria. Dar şi să-ţi întărească, paradoxal, orgoliul.

Sunt vanitos la modul copilăresc, îmi cultiv cu nevinovată fervoare histrionismul şi plezirismul.

Aţi scăpat de vanitate, nerăbdare şi nesupunere după trecerea prin „ţinutul răbdării, smereniei şi ascultării“, cum aţi numit spaţiul athonit?

Numai într-o măsură. Dar nu chiar una mică. M-am întors săgetat în aripă, cum se zicea în basme. Nu m-am convertit la tăcerea îndelungă, îmi cultiv pe mai departe nesupunerea, însă de o subtilă perfuzie de cuminţenie, de înţelepţire, tot am avut parte. Şi înainte eram un campion al încetinelii, al „slow“-ului

în toate cele, adoram taclaua, siesta, contemplaţia, dulcile ezitări, răgazul meditativ. Dar odată trecut prin experienţa Athosului chiar că, nici fizic, nici metafizic, nu mai am nicio grabă. Unde să mă mai grăbesc, de nu la cimitir!? Astfel încât înfulecatul a lăsat loc degustărilor, autofugărirea profesională s-a convertit în aleatorism epicureic, iar pripeala, furiile reactive şi deciziile intempestive şi-au pus o zăbală care, observ acum, este mai eficientă decât ostilitatea la harnaşament.

Ce înseamnă să fii „muncit de draci, lucrat de îngeri“ în peisajul montan desăvârşit de la Athos? 

Să tragi după tine acolo toată peştera plină cu beznă, duhori, lilieci, noroi şi târâtoare dinlăuntrul tău. Iar acolo să te simţi concomitent asaltat de infinitatea îndrăcirilor exorcizate de ceilalţi, dar şi de îngereşti adieri binecuvântate. Stomacul îţi ghiorăie, cerul gurii e uscat şi pustiit, cheful de ducă te ia de beregată, întrebările şi poftele eretice te hărţuiesc, dar tocmai când eşti pe punctul să sari gardul şi s-o iei spre pustii, auzi o bătaie de clopot, apare un monah cu chip de înger, auzi o vorbă cuminte, închizi ochii orbit de o lumină venită de niciunde, treci printre cuiburi de rândunică prinse de tavanul chiliilor, ori vezi un călugăr vorbind în şoaptă cu firele de ceapă şi usturoi... Şi-ţi spui numaidecât că aşa ceva nu se poate să fie degeaba şi că nu se poate părăsi hoţeşte. Înţelegi că răul şi urâtul sunt invariabil în tine, iar frumosul şi binele în afara ta, la dispoziţia ta, dăruindu-ţi-se cu un firesc dumnezeiesc. Numai să ai bunăvoinţă, deschidere, ochi, auz, miros şi gust pentru el. Şi degete milostive, ca să poţi culege.

Credeţi în metanoia, acea modificare a sinelui în urma experienţelor religioase?

Religioase, dar nu numai. Orice încercare dramatică, oricare experienţă limită, fie în tranşee, în puşcărie, în spital, în pădure sau în pustiu, fie în furtuni pe mare, ori în vârf de munte sau la moartea cuiva, tot ceea ce fisurează sau fracturează iremediabil o existenţă, poate duce direct, brusc şi ameţitor la revelaţie şi îngenunchere.

„Lucrurile profund sensibile se fac şi se tac“

La doi ani după întoarcerea de la Athos, cum resimţiţi experienţa acelei călătorii? De atunci frecventaţi biserica mai des ?

Nicidecum, din păcate. Am rămas cu acelaşi respect principial faţă de rolul coagulant, social şi moral, al instituţiei ca atare, îi invidiez sincer pe cei care postesc, au duhovnic şi se duc duminică de duminică la Liturghie, dar pentru mine tot natura rămâne chipul şi chivotul lui Dumnezeu. Şi tot în cărţi, în general în artă, în frumos şi armonie, mi-e dat să simt duhul, mai degrabă decât la altar şi pangar. În plus, dincolo de multele cuvinte de bine de care am avut parte (de la cititori) după apariţia cărţii despre drumul la Sfântul Munte – şi dincolo de faptul că a devenit cel mai bine vândută carte a mea – nu am avut de pe urma ei decât mustrări. Că de ce refuz să mă duc în pelerinaj la Ierusalim? Că de ce nu merg şi la Frăsinei? Că degeaba am fost la Vatoped, dacă nu am fost şi la Dionisiou! Că până când le va fi refuzat femeilor Athosul? Şi tot aşa... Hipercriticismul bombănitor al valahilor. Astfel încât am ajuns o dată mai mult la concluzia că lucrurile profund sensibile se fac şi se tac.

Când mă uit la mocirla în care ne este dat să tropăim exasperant din zori în noapte, recluziunea isihastă pare suprema libertate.

Cum îi priviţi pe cei retraşi în sihăstrie după o viaţă lumească?

Cu un amestec straniu de invidie şi compătimire. De-o parte, mă înfioară ideea de a-ţi părăsi familia şi bucuriile mirene, pentru a te supune pe viaţă ascultării, canoanelor şi caznelor. Pe de altă parte, când mă uit la mocirla în care ne este dat să tropăim exasperant din zori în noapte, recluziunea isihastă pare suprema libertate. Singurătatea chiliei, întemeierea voinţei prin rugăciune, frăţia (dar şi disciplina, ierarhia) monahală, vieţuirea ordonată canonic, cu fiinţa funcţionând potrivit unor ritmuri şi rituri fixate de secole, toate acestea ajung să-ţi extazieze pur şi simplu imaginaţia puternic impregnată de mizantropie şi blazare, literalmente sufocată de catastrofismul mediatic, miasma de pucioasă a vieţii politice, lipsa orizontului social...

„Emil Cioran mi-a vorbit despre Iov cel «sulfuros»“

„Weekend Adevărul“: L-aţi contrazis pe Cioran, care-l sfida pe Dumnezeu?

Dan C. Mihăilescu: Vă referiţi la reacţii de lectură, la inerentele contrarietăţi, de nu cumva revolte faţă de o idee sau alta, gândirea şi cărţile lui Cioran fiind o adevărată mană cerească pentru rezervele visceral asumate. Cine cultivă enormitatea, egofilia dictatorială şi absolutismul în egală măsură cu aporia, frenezia dezastrului şi suspendarea peste abisuri, de bună seamă că se expune celor mai teribile riscuri. În ce mă priveşte, descoperindu-l pe Cioran la 25 de ani şi fiindu-i de atunci un cititor totalmente devotat, nu am încercat niciodată astfel de puseuri de respingere agresivă. Şi asta fiindcă am înţeles dintru început că tot ce este vărsat sau explodat în pagină, deliberat sau inconştient ca grozăvie, erezie, aberaţie, monstruozitate, se cuvine citit deopotrivă ca inversul său. 

Adică răul ca trambulină paradoxală a binelui? 

Da. În sensul ăsta era superbă empatia dintre Jeni Acterian şi cel care a scris „Lacrimi şi sfinţi“, „singura carte cu adevărat creştină din spaţiul balcanic“, aşa cum le plăcea celor două suflete îngemănate prin nelinişte să afirme. Fac parte dintre cei (nu chiar mulţi, recunosc) pentru care blasfemiile, imprecaţiile, luciferismul, nihilismul, ereziile lui Cioran sunt, dimpotrivă, afirmări totale şi totalitare ale dumnezeirii. O suită de postulări explozive prin care demonismul devine supremă dovadă a omnipotenţei divine. Dacă i-am făcut vreo plăcere lui Cioran în cele câteva ceasuri petrecute, în octombrie 1990, alături de Simone Boué în legendara mansardă de pe 21 Rue de l’Odéon, a fost cu o amintire şi un citat. L-am întrebat, anume, cum a fost cu Mircea Eliade şi Sorana Ţopa, de a ajuns să scrie „Un om fără destin“. Şi apoi – la provocarea lui de a-i cuprinde opera într-o singură formulă – i-am propus sintagma „Iov sulfuros“, în loc de „scepticul de serviciu al unei lumi muribunde“, cum s-ar fi aşteptat el. Ţin minte că a închis uşor ochii, murmurând ezitant de câteva ori, ca într-o degustare: „Iov sulfuros...mda, da“. Or, ce imagine mai pregnantă pentru o relaţie paradoxală cu Dumnezeu, ca imnificare piezişă, de nu caznele şi lamentaţiile lui Iov?

Cum aţi caracteriza relaţia lui Eugen Ionescu cu transcendentul, dincolo de absurdul dramaturgiei sale ? 

Eliade se ascunde, prudent şi doctoral, în formula „creştinismului cosmic“, mai presus de geografie, istorie şi religie, ca şi de filosofie şi magie. Cioran, înveşmântat funebru în mantie luciferică, se visează partener cu Demiurgul pentru o... exterminare planetară cumsecade. Ionescu, în schimb, exponent deopotrivă al teatrului absurdului şi al existenţialismului creştin, vine către „Jésus Christ“ cu acea copilărească ingenuitate ce fecundează solitudinea lui Bérenger, alter ego-ul său. Şi vine literar, artistic, pur omeneşte, nu doctrinar metafizic. La Ionescu era fermecătoare, extrem de ataşantă voinţa de a crede, mai ales că era frecvent exprimată verbal, public şi tranşant, copilăreşte, adică. Acest „infans“, această instanţă interogativ aurorală, dă tonul şi substanţa (ne)credinţei ionesciene. N-am să uit niciodată chipul său sublim chinuit, din interviul televizat acordat lui Gabriel Liiceanu, rostind întrebarea devastatoare: „De ce trebuie să murim?“. Trebuia să fii numai şi numai Eugen Ionescu, omul care a scris „Regele moare“, pentru a putea transfigura o interogaţie banală într-un strigăt de supremă anxietate. 

„Un mizantrop eretic nu-i obligat să ucidă“

În legătură cu Eliade, credeţi că studiul ştiinţific al religiilor şi perspectiva raţională l-au îndepărtat de esenţa credinţei, care presupune rugăciune şi smerenie?

Eeeiii, Doamne, ştiţi bine că pe subiectul ăsta s-au scris zeci de lucrări de doctorat şi eseuri, all over the world (n.r – în toată lumea). N-o să-l rezolvăm noi în „Weekend Adevărul“. Cel mult să spunem că face pereche, la modul agasant, cu subiectul sinuciderii, când vine vorba de Cioran. Aşa cum multă lume s-a întrebat de ce autorul „culmilor disperării“ nu s-a spânzurat pe Coasta Boacii, ba încă se îndrăgostea la 70 de ani ca un licean, tot aşa multe sfinte obraze din ortodoxia valahă (inclusiv legionară şi emigrată în Apus) şi-au arătat, mai mult sau mai puţin făţiş, mirarea şi dezaprobarea faţă de „universalismul religios“ al fostului „adolescent miop“. Cred că a venit vremea să ne debarasăm de apetitul normativ, să ne desprindem privirile de viziunea procustianizantă, să ne relativizăm pornirile absolutizante şi să acceptăm că un mizantrop eretic nu-i obligat să ucidă şi nici să se otrăvească. Iar cel care înţelege Sacrul ipostaziat şi venerat într-o infinitate de religii nu-şi (re)neagă nicidecum, prin aceasta, natura botezului. Pe de altă parte, dacă Eliade se compara firesc şi frecvent cu Goethe şi Tolstoi, iar Cioran se lua de piept cu Dumnezeu, Sf. Pavel, raiul şi iadul – amândoi fiind, vasăzică, deficitari la capitolul smerenie – asta le alterează cumva geniul, autenticitatea şi forţa de impact fecundator, inclusiv în spaţiul ortodoxiei româneşti? Despre „esenţa credinţei“, despre rugăciune şi smerenie, avem a vorbi o groază şi în ce-i priveşte pe Eminescu, Blaga sau Steinhardt, ca să nu mai spun de Arghezi sau Galaction.

Blasfemiile, nihilismul, ereziile lui Cioran sunt, dimpotrivă, afirmări totale şi totalitare ale dumnezeirii.

Are, totuşi, cineva de gând să-i compare cu Nichifor Crainic?!

Dincolo de calea „devenirii întru fiinţă“ a lui Constantin Noica, fiul său, Rafail, a ales calea mănăstirii... 

A devenirii întru credinţă, nu?

Da...

Noica-tatăl a înţeles alegerea fiului? Cum priviţi parcursul lui Rafail raportat la cel al tatălui său ?

Incitantă întrebare, păcat că nu putem s-o pritocim. Există în dialogurile dintre Noica şi Liiceanu câteva răspunsuri frumoase, subtile, sensibile, în ce priveşte opţiunea monahală a fiului devenit părintele Rafail. Un om a cărui prezenţă în viaţa spirituală românească eu unul mi-aş fi dorit-o cel puţin cât, să zicem, prezenţa lui Raed Arafat în plan medical şi mediatic. Tatăl şi-a înţeles perfect fiul, sau, cel puţin, nu am întrezărit umbră de dezavuare în cuvintele şi atitudinile sale. Nu ştiu cât l-a acceptat de senin şi total, dar de înţeles cu siguranţă l-a înţeles, de vreme ce fiul a slujit nesmintit, la rându-i, rostul, temeinicia, isprăvile spirituale, şi nicidecum netrebnicia. „Isprava“, adică blazonul „mâncătorilor de jăratic“, şi „netrebnicia românească“ sunt, cum ştim, cuplul antinomic definitor pentru sentimentul noician al fiinţei româneşti.

Antinomiile lui Steinhardt

Ce v-a impresionat mai mult în drumul convertirii lui Nicolae Steinhardt?

Îngăduinţa. Capacitatea de a ierta şi de-a înţelege. Un suflet Athanor, care face admirabil şi exemplar alchimia celor mai dureroase contrarii. Care este capabil să judece lumea caragialiană în termeni paradisiaci. Care-şi defineşte anii de puşcărie în culori şi adieri de pronaos. Care declara că se roagă la Dumnezeu deopotrivă pentru odihna sufletelor evreilor exterminaţi de nazism şi-a legionarilor asasinaţi de Armand Călinescu din ordin regal. Care ştia prea bine că numai dăruind şi dăruindu-te ajungi la împlinirea de sine. Care nu i-a reproşat nimic lui Noica, i-a înţeles pe Cioran şi Eliade în anii „Schimbării la faţă a României“ şi cred că l-ar fi iertat până şi pe Ion Caraion. La Steinhardt m-a uluit şi umilit întotdeauna enorma capacitate comprehensiv-receptivă, topirea oricărei vinovăţii, a tuturor antinomiilor, la căldura iubirii atotcuprinzătoare.

Priviţi mănăstirea Rohia prin ochii lui Steinhardt?

Absolut. Şi prin ochii lui Ioan Alexandru, alături de care am ajuns acolo în vara lui 1979. Rohia lui Steinhardt şi Păltinişul lui Noica.

De cele mai multe ori artiştii se închid în propriul turn de fildeş şi se „îmbată“ de strălucirea scenei şi beţia aplauzelor. Succesul, în efemeritatea lui, e doar o capcană a fiinţei?

Depinde de temperamentul, caracterul, motivaţia şi ţintele fiecăruia. Dacă te foloseşti de succesul personal pentru a face cât mai mult bine în jurul tău, ţi se iartă şi micile puseuri de vanitate. Iar dacă eşti conştient că strălucirile din zori devin umbre în amurg şi întuneric în noapte, fiind pregătit să primeşti lovituri oricând, oricum, de la oricine, atunci totul devine rezonabil, în perspectiva bunei resemnări.

Eliade se ascunde, prudent şi doctoral, în formula «creştinismului cosmic», mai presus de religie.

Ce şanse au românii să deprindă măsura, să nu se mai calce-n picioare la moaşte şi aghiasmă ?

Şansele acestea nu le pot oferi decât buna educaţie familială, şcolară, religioasă. O să le căpătăm atunci când vom redobândi rânduiala vechii Românii, când profesorii vor redeveni „Domnul Învăţător“, când ne vom redeprinde cu ethosul, disciplina, corectitudinea, organizarea şi eficienţa muncii, cu spiritul civic şi energia competiţională. Mass-media trebuie să pledeze ritmic şi intens pentru conţinutul extrem de variat al noţiunii de educaţie, care cuprinde deopotrivă educaţia civică, fizică, religioasă, vestimentară, gastronomică şi sexuală, dar şi educaţia sportivă, estetică, turistică, financiară, medicală – şi încă altele.

Cum veţi petrece Paştele anul acesta? Ce mai înseamnă sărbătoarea pentru noi?

Am vituperat de multe ori, în ultimii ani, împotriva isteriei cu care intrăm în sărbători, a ghiftuirii demenţiale, a nebuniei shoppingului, prostituării şi animalizării. Sărbătoarea, mai ales Crăciunul şi Paştele, trebuie să fie liniştire, bucurie plină, dar cuminte. Răgaz înţelept, reculegere şi comuniune familială, nicidecum fugăreală, fiţe, abureală, dezmăţ şi alienare. Ca în fiecare an, noi petrecem Paştele în familie, la ţară, printre mesteceni, câini, pisici, găini şi curci, ascultând ariile mierloilor din grădină şi pândind să ne cânte cucul din faţă sau dinspre dreapta, ca s-avem noroc la vară. Nu-mi doresc nimic altceva, decât să fim sănătoşi cu toţii şi să ne bucurăm împreună rostind „Hristos a-nviat!“.

FOTO: Arhiva personală

Despre omul care aduce cartea

Numele: Dan C. Mihăilescu 

Data şi locul naşterii: 12 decembrie 1953, Bucureşti 

Starea civilă: căsătorit 

Studiile şi cariera: 

În 1976, a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română la Universitatea Bucureşti.

Din 1980 până în 2003, a fost cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“.

Între 1991 şi 1996, iar apoi între 2001 şi 2004, a editat suplimentul cultural „Litere, arte & idei“ de la „Cotidianul“. 

A obţinut Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Perspective eminesciene“. 

Din anul 2000 este realizatorul emisiunii „Omul care aduce cartea“, la ProTV. 

A publicat 16 volume de eseuri (printre care „Stângăcii de dreapta“, „Îndreptări de stânga“, ciclul „Viaţa literară“,„Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu“).

Printre preocupările sale constante se află literatura memorialistică şi epistolară. Cele mai recente cărţi ale sale sunt „I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori“ şi „Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziş“ (ambele la Editura Humanitas, 2012).

Locuieşte în: Bucureşti

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul”. 

Imaginea 1/1: Dan C Mihăilescu