Nu, nu e vorba deloc despre o lectură uşoară, mărturiile cuprinse în ea sunt copleşitoare, atroce, imaginea suferinţei umane este absolut covârşitoare, cei cinci ani din viaţa autoarei surprinşi în carte de o densitate ce nu îngăduie defel superficialitatea lecturii.
 
Numai că scrisă sub semnul urgenţei, al conştientizării necesităţii mărturiei despre începuturile în forţă şi nemiloase ale instalării totalitarismului comunist într-o ţară din Estul Europei, cartea Adrianei Georgescu impune un ritm alert lecturii. Parcă modulat, ritmat, imprimat de o existenţă care aflându-se mereu în primejdie, veşnic ameninţată de iminenţa arestării, a anchetelor de noapte, a trecerii dintr-o închisoare bucureşteană în alta, a schimbării neaşteptate de domiciliu, a transferat mărturiei sale o alerteţe cu care tu, cititor, nu poţi, nu ai dreptul să nu ţii pasul. Cartea însăşi nu îngăduie lecturii nici un fel de amânare, fiecare pagină din cele aproape 300 se cere devorată, aprofundată, supusă reflecţiei, simţită. Poate chiar îndurată
 
Am citit cartea Adrianei Georgescu cu un sentiment de regret, poate şi de vinovăţie, că nu am făcut-o mai devreme, că mi-a scăpat prima ei ediţie apărută în limba română, tot la Humanitas, în 1992, sau măcar reeditarea din 1999, datorată Fundaţiei Culturale Memoria. Am citit-o însă cu bucuria că am găsit-o astăzi, dar şi cu aceea că o româncă s-a numărat printre primii care au depus mărturie în faţa Occidentului despre tot ceea ce înseamnă comunismul în forma lui ce avea să fie definită de Vladimir Tismăneanu drept “stalinism pentru eternitate”.
 
Adriana Georgescu a izbutit să părăsească România la sfârşitul lunii august a anului 1948. Aceasta după ce cunoscuse dubla realitate a închisorilor regimului antonescian care o arestase pentru activitatea ei jurnalistică prea îndrăzneaţă, dar şi pe aceea a comunismului care nu se instalase încă oficial, cu acte în regulă în România. Experienţa Adrianei Georgescu este, şi numai din acest punct de vedere, aproape unică, amintind-o fie şi numai în parte pe aceea a lui Vasili Grossman (cf. Panta rhei sau Viaţă şi destin).
 
 
Ajunsă la Paris a urmat îndemnul Monicăi Lovinescu de a-şi aşterne pe hârtie mărturisirea care a apărut în traducerea acesteia (semnată cu pseudonimul Claude Pascal la celebra editură franceză Hachette. Ediţia din anul 2019 a cărţii reproduce în fotocopie o serie de aprecieri dintre cele mai elogioae ale presei franceze la adresa cărţii. Unele o socotesc pe Adriana Georgescu, “o eroină modernă” ori o scriitoare de mare clasă, altele îi califică scriitura ca fiind demnă de aceea a lui Dostoievski. Sunt şi recenzenţi care identifică în La început a fost sfârşitul exact ceea ce este. Nici mai mult, nici mai mult decât “un avertisment solemn”.
 
Marea problemă e că mai nimeni din Franţa, din Italia sau din marele rest al Occidentului, în întregime căzut pradă intoxicărilor de toate felurile ale propagandei comuniste, nu a ţinut seama de acest avertisment. Şi aceasta până către jumătatea anilor ’70, atunci când, în fine, a fost băgată în seamă mărturia lui Soljeniţin din Arhipelagul Gulag, carte apărută mai întâi în ruseşte şi de abia mai apoi în limba franceză tot în capitala Franţei. Una dintre ţăriile în care s-a ajuns cel mai greu la “dezvrăjire”.
 
Cartea aceasta alcătuită în trei părţi, prima intitulată La început a fost sfârşitul, cea de-a doua Subsemnata, declar…, cea de-a treia Niciodată trandafirii nu au fost atât de albaştri, mi se pare una capitală şi fiindcă demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că agresiunea comunistă s-a abătut asupra României la doar câteva zile după actul istoric de la 23 august 1944. Degeaba a fost repusă în drepturi Constituţia României din 1923, ocupantul sovietic reprezentat nu doar de Armata Roşie sau de Comisia Aliată de Control, ci şi de comuniştii români care au îndeplinit fără crâcnire ordinele Moscovei, a făcut tot ce se putea face pentru a sugruma instituţiile democratice ale României. Presa (Adriana Georgescu a fost reporter la Viitorul liberal), guvernul (aceeaşi Adriana Georgescu a lucrat în calitate de şefă de cabinet a generalului Rădescu, prim-ministru până ce trimisul Moscovei, Visinski, l-a impus în post, bătând cu pumnul în masă şi ieşind trântind uşa din locul în care fusese primit de Regele Mihai, pe dr. Petru Groza), ideea de alegeri libere. Găsim în carte portrete ale lui Groza, Nicolski, Gheorghiu-Dej, Ana Toma, este în repetate rânduri evocată Ana Pauker pe care se acreditase ideea că Adriana Georgescu ar fi vrut să o omoare, ni se oferă detalii despre încercarea autorităţilor de forţă deja comunizate de a-i implica şi pe liberali în tentativa eşuată de evadare a elitei ţărăniste de la Tămădău.
 
Nici vorbă despre înflorituri stilistice în cartea Adrianei Georgescu. Mărturia, adevărul, faptele au absolută prioritate. Sigur, Adrianei Georgescu nu i-a fost nici o clipă străină ideea că trăieşte periculos, că ziua de abia începută poate oricând să fie ultima. Ce a salvat-o? Ce i-a dat energie, forţă? Convingerea că “dacă nu mi-e frică, sunt liberă”.
 
Adriana Georgescu- LA ÎNCEPUT A FOST SFÂRŞITUL: DICTATURA ROŞIE LA BUCUREŞTI, Prefaţă de Monica Lovinescu; Editura Humanitas, Bucureşti, 2019