Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Depresia – maladia secolului nostru – este „maladia păcii”, flagelul plictiselii, instalat pe fondul anemiei ficţionale, a inaniţiei produse de absenţa nutrientului esenţial fiinţei umane: povestea.

Jonathan Gottschall, „Animalul povestitor. Cum ne fac poveştile oameni“, trad. Smaranda Nistor, editura Vellant, 2019 259 p.

E îngrozitor că o spunem, dar e cât se poate de adevărat: în vreme de război, depresia dispare, căci individul este integrat într-un proiect, într-o naraţiune, din a cărei semnificaţie derivă sensul existenţei lui, ca personaj, ca erou – oricât de neînsemnat – al conflagraţiei. Dacă este adevărat că atunci când armele vorbesc, muzele tac, nu mai puţin este şi că muzele nu cântă decât despre „fapte de arme”. „Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse...” În pofida a ceea ce se crede, niciun război nu este absurd: cineva se bate cu altcineva, cineva fuge de altcineva, cineva ucide sau salvează pe altcineva. Absurdă – şi de aceea greu de menţinut este pacea, dat fiind că numai un conflict poate fi povestit, iar oamenii, fiind fiinţe povestitoare, sunt, în egală măsură, fiinţe conflictuale. De altfel, pacea nu poate fi menţinută decât cu preţul iniţierii unor „războaie” demilitarizate, domestice sau de breaslă,  ori a luptelor pentru „cauze nobile”: salvarea mediului, a copiilor abandonaţi, a săracilor, a animalelor şi, pe cale de consecinţă, stigmatizarea poluatorilor, a politicienilor, a marilor corporaţii etc. În ştiinţă se confruntă teorii, în politică partide, în economie, competitorii. O poveste de dragoste este doar o parte dintr-o mult mai mare poveste de război, iubirea dintre Romeo şi Julieta fiind paradigmatică: pasiunea lor este direct proporţională cu adversitatea celorlalţi faţă de ea, dacă nu ar fi murit şi ar fi obţinut binecuvântarea familiilor lor, duşmănia s-ar fi restaurat, cu şi mai mare putere între cei doi. Romeo şi Julieta ar fi devenit, în scurt timp, domnul şi doamna Bovary.

Când nu mai avem ce povesti, corpul nostru produce câte o boală: ne luptăm atunci cu propriile beteşuguri, vrem să ne învingem corporalitatea, să triumfăm asupra pericolelor, căutăm aliaţi, ajutoare, intrăm într-o Iliadă a medicamentelor. A-ţi trata corpul nu este o formă de a trata, de a duce tratative cu corpul tău? Abia în boală ne descoperim corpul, a fi sănătos înseamnă a fi in-conştient de corpul tău. Dacă este aşa, nu este atunci boala un fel de narcisism răsturnat, dar de fapt un narcisism complet – căci este un mod de a-l produce pe celălalt din tine însuţi, în deplina lui ambivalenţă, de a-ţi privi corpul ca pe duşmanul cel mai iubit. Corpul tău – revelându-şi o voinţă proprie – te obligă să intri în negociere cu el, să-l asculţi, să încerci să-ţi acomodezi vrerea ta cu vrerea lui; iată cum boala divide individul, face dintr-un singur termen - doi, opuşi, asigurând astfel elementele fundamentale ale unei poveşti autosuficiente.

În condiţii normale, visarea umană împlineşte – nu nevoi fizice, nici măcar sexuale – ci nevoia omului de sens, adică de poveste, producând naraţiuni schiţate în jurul unui conflict ad-hoc; dacă animalele şi sugarii visează în principal că-şi împlinesc nevoile de bază, orice om, chiar cel mai needucat, cel mai primitiv, devine, în timpul visului, un narator, un povestitor – ţesându-şi povestea cu ce are la îndemână. Şi ce salvare: când nimic nou nu se mai întâmplă în jurul lor, când rutina tinde să-i dezumanizeze, transformându-le vieţile în automate, oamenilor le rămâne să-şi trăiască poveştile nocturne şi să şi le relateze, apoi, unii altora. Nu spaimele, nici fricile, nici dorinţele nu produc visele, le generează nevoia noastră de noutate, de narabilitate.

Suntem învăţaţi să adormim spunându-ni-se poveşti, până ce, crescând, internalizăm povestitorul şi începem să ne produce propriile noastre poveşti, visând. Actul de a povesti este, după toate argumentele lui Jonathan Gottschall, un act inaugural, fundamental al fiinţei umane. Suntem învăţaţi de la cele mai fragede vârste că facem parte dintr-o poveste, că suntem personajele unor întâmplări cu sens. Priviţi-l pe copilul ce abia a învăţat să meargă cum este implicat de părinţii lui în cea mai simplă naraţiune: „hai să fugim, vine bunicul şi ne prinde...” Copilul fuge şi râde, cu chipul scăldat în lumina totală a sensului: a merge înseamnă a fugi de cineva, cu cineva, înspre cineva.

Urmărind jocurile propriilor lui copii, autorul constată că – deşi jocurile fetiţelor par mai paşnice decât cele ale băieţilor, la o privire mai atentă îşi dezvăluie trama belicoasă: un monstru ameninţă să răpească sau să ucidă copiii ipostaziaţi în păpuşile îngrijite de fetiţe. De altfel, poveştile lui Hans Cristian Andersen sunt cu totul terifiante: „iadul este prielnic poveştii”, comentează autorul. Nu s-a descoperit încă naraţiunea fără conflict – deşi există experimente literare în acest sens, complexe şi sofisticate jocuri ale minţii unor romancieri, motivaţi să arate că se pot scrie şi altfel de romane. Doar că operele lor – nu pot fi citite decât în cadrul acestui conflict cu „vechiul” roman, ele nu au sens decât în acest context, fiind ilizibile ca opere de sine stătătoare.

O foarte interesantă reflecţie o face Gottschall pe marginea memoriei, pornind de la cazul special al falselor amintiri: memoria nu este de fapt niciodată lipsită de contribuţia imaginaţiei, memoria este, să spunem aşa, activă, creatoare – când nu de-a dreptul fabulatorie – pentru a asigura liantul dintre clipe. Legătura dintre a fost şi este, departe de a fi rigidă, implică un dinamism, o mobilitate, o fluiditate a minţii: selectăm acele fapte compatibile cu stadiul actual al puzzle-ului existenţial, fiind dispuşi să le mai ajustăm marginile în aşa fel încât să se potrivească între ele, în interiorul a ceea ce, de atâtea ori numim, pe bună dreptate, „povestea vieţii” noastre. Dacă trecutul şi viitorul sunt, în mod evident, simulări mintale, fantezii, nu mai puţin prezentul însuşi este creaţia unui super-regizor şi a unui super-monteur din creierul nostru, care, cu o fineţe şi o viteză remarcabile, selectează, taie, lipesc scene, inversează momente, pentru a realiza şi a proiecta, aproape simultan, filmul vieţii noastre. Nu mai este pentru nimeni o surpriză să constate că alţi au oameni au văzut cu totul altceva decât ceea ce a văzut el sau că nu au văzut deloc ceea ce aproape că le intra în ochi. Nu mai este cazul să insistăm: nu vezi (până) ce nu crezi.

Un experiment ştiinţific ingenios confirmă cât se poate de clar teoria lui Gottschall. Dacă separi cele două emisfere cerebrale şi „le” arăţi două imagini diferite: imaginea prezentată ochiului stâng proiectată în emisfera dreaptă (care nu are de a face cu vorbitul) va fi legată de imaginea prezentată ochiului drept şi proiectată în emisfera stângă (specializată în limbaj) într-o poveste în care personajul principal este imaginea „văzută” de emisfera stângă. Adică, pe scurt, dacă-i „arăt” o găină emisferei stângi şi o lopată emisferei drepte, subiectul va răspunde că lopata foloseşte la strânsul găinaţului găinilor. Vorbirea, limbajul subordonează întreaga realitate senzorială, o transfigurează în conţinut al unei poveşti.

Optimismul lui Gottschall este cumva inevitabil, şi are tăria unei consecinţe logice. Luând oarecum în răspăr îngrijorările privitoare la pierderea apetitului pentru lectură a oamenilor din zilele noastre, Gottschall consideră că cititul, lectura unui text scris nu este decât un caz particular al unei însuşiri mult mai adânci, fundamental umane: ficţionalitatea. Omul este cu adevărat un animal povestitor – şi nu poate renunţa la poveste decât dacă redevine animal. Oamenii creează poveşti, şi le spun unii altora, cu sute de mii de ani înainte de apariţia scrisului – scris care, la rândul lui, a cunoscut numeroase forme de materializare. Omul a apărut spunând poveşti şi nu doar că nu dezertează din condiţia sa, dar şi-a perfecţionat şi variat continuu modurile de a le spune, de a le reprezenta, de a le reda, cărţile fiind doar unul dintre ele. Dimpotrivă, s-ar zice că astăzi oamenii trăiesc mai mult decât oricând în poveste („adaugă conţinut în povestea ta”, ne îndeamnă Facebook). Realitatea virtuală, realitatea augmentată, jocurile video, audio-book-urile, e-book-urile, cinematografele 3D, ochelarii conectaţi la internet, reţelele sociale şi încă multe altele arată că nevoia de poveste a explodat într-o multitudine de forme.  Ca atare, pericolul este reprezentat, tocmai, mai curând de pierderea oricărui contact cu realitatea fizică – sau cu ceea ce se numea în povestea de până acum „realitate fizică”. Ca şi în celelalte aspecte ale societăţii de azi, supraconsumul face ravagii şi tărâmul poveştii. Oamenii se îndoapă cu poveşti – multe şi proaste (şi dulci?) dezvoltând un aşa numit „diabet mintal”. Autorul ne recomandă de aceea să ne bucurăm şi să ne dezvoltăm nevoia de ficţiune – dar să nu uităm niciodată pericolul ca o ficţiune (sau autoficţiune) să ne absorbă în întregime, transformându-ne cu totul în personajele unor poveşti. Ca să rămânem eroii propriei noastre poveşti este esenţial să nu ne uităm calitatea de povestitor – aflat, prin definiţie, în afara poveştii. O asemenea transcendenţă este greu de dobândit şi, mai ales, de păstrat. Demiurgia nu este treabă uşoară. Dumnezeu este creatorul acestei lumi doar în măsura în care este, în egală măsură, în afara ei.

Textul a fost publicat în numărul 5 a.c. al revistei România literară

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite