Adevărata poveste din spatele romanului „Moby Dick“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În iulie 1852, un romancier în vârstă de 32 de ani pe nume Herman Melville avea speranţe mari legate de noul său roman, „Moby Dick“ sau „Balena“, în ciuda părerilor împărţite ale criticilor şi a vânzărilor slabe. În luna aceea, a călătorit până la Nantucket, în cursul primei sale vizite pe insula Massachusetts, de unde a început aventura protagonistului romanului său, a lui Ahab şi a corabiei sale.

În ultima sa zi acolo, a întâlnit un bărbat în vârstă de 60 de ani care fusese căpitanul corabiei Essex, atacată de către o balenă într-un incident din 1820 care a inspirat romanul lui Melville, se arată într-un articol publicat pe site-ul smithsonianmag.com . Căpitanul George Pollard Jr. avea doar 29 de ani când Essex s-a scufundat, a supravieţuit şi s-a întors în Nantucket pentru a reveni, mai târziu, la cârma corabiei Two Brothers. Dar după ce nava a naufragiat, nimeni nu i-a mai încredinţat vreo corabie. 

Pollard a rămas pe uscat, ca paznic de noapte al oraşului.

Melville a scris puţin despre Pollard în romanul său. În timpul vizitei, scria el mai târziu, cei doi abia au schimbat câteva cuvinte. Dar Melville ştia că experienţa căpitanului nu se încheiase cu Essex.

„Pentru locuitorii insulei, era un nimeni“, scria Melville, „pentru mine, cel mai impresionant bărbat pe care l-am cunoscut“.

Pollard şi-a relatat povestea în timpul unei cine, unui misionar pe nume George Bennet. Pentru Bennet, povestea a fost un soi de spovedanie. Căpitanul petrecuse 92 de zile şi nopţi pe mare, într-o barcă, fără să aibă hrană, în timp ce membrii echipajului său, înnebuniţi, au devenit canibali.

Pentru Essex, problemele au început – din câte ştia Melville – pe 14 august 1819, la doar două zile după ce părăsise Nantucket într-o călătorie care ar fi trebuit să dureze doi ani şi jumătate. Deşi nava a fost lovită puternic, Pollard a continuat şi a ajuns la Cape Horn, cinci săptămâni mai târziu, când echipajul format din 20 de oameni a decis să navigheze mai departe.

Pentru a se aproviziona, Essex a ancorat pe Insula Charles din Galapagos, unde membrii echipajului au adunat broaşte ţestoase. Unul dintre ei a făcut un foc care s-a răspândit rapid, iar oamenii lui Pollard abia au scăpat din flăcări. Se crede că acel incendiu a provocat dispariţia unei specii de ţestoase.

În noiembrie 1820, după luni întregi pe mare, au capturat şi balene. Owen Chase, unul dintre membrii echipajului, a zărit o balenă uriaşă care stătea liniştită, aflată undeva în depărtare. Apoi, balena s-a îndreptat direct spre Essex cu viteză şi a lovit nava, astfel încât toţi au fost aruncaţi, din câte povestea el, la pământ.

„Simţeam că este furioasă“, povestea Chase mai târziu. Apoi balena a dispărut. Echipajul lucra deja la repararea navei, când unul dintre ei a strigat: „Uite-o! Vine din nou spre noi!“. Chase a zărit balena care şi, de această dată, a lovit nava, dar cu viteză sporită şi apoi a dispărut de-a binelea.

Corabia a fost inundată rapid, astfel încât echipajul abia a avut timp să se salveze şi să ia pâine, apă şi alte provizii. Pollard a văzut de la distanţă că era ceva în neregulă, iar apoi Chase i-a povestit întâmplarea.

Căpitanul a pălit şi nu a scos o vorbă. Unii, a observat Chase, „nu aveau nici cea mai vagă idee referitoare la situaţia în care se aflau“.

Pollard a încercat să elaboreze un plan. În total, erau trei bărci şi 20 de oameni. Cele mai apropiate insule erau Insulele Marquesas, iar Pollard voia să se îndrepte într-acolo, dar, în mod ironic, Chase şi echipajul l-au convins că acele insule erau  populate de canibali, iar cel mai înţelept ar fi să navigheze către sud. Era o distanţă mult mai mare de parcurs, dar sperau să fie găsiţi de cineva şi să aibă parte de un vânt prielnic.

Au fost provocaţi încă de la început. Apa de mare pătrunsese în pâine, iar bărbaţii se deshidratau pe măsură ce mâncau. Nici soarele puternic nu le făcea bine. Au descoperit o insulă, dar era pustie. După încă o săptămână, proviziile începuseră să se termine. Cu toate acestea, trei dintre ei au decis să rămână pe uscat.

La mijlocul lunii decembrie, după săptămâni întregi petrecute în largul mării, ameninţările s-au înmulţit. Pe barca lui Chase, un om a înnebunit, s-a ridicat şi a cerut şerveţele şi apă, apoi a căzut pradă convulsiilor. A doua zi, a murit. Echipajul i-a deschis trupul, iar apoi bărbaţii au separat carnea de oase, au scos inima şi l-au închis, după care l-au cusut  şi l-au aruncat în mare.

În săptămâna următoare, alţi trei marinari au murit, iar trupurile lor au fost mâncate. O barcă a dispărut, iar cele ale lui Chase şi Pollard s-au rătăcit una de alta. Oamenii erau în continuare înfometaţi şi au devenit mult prea slăbiţi pentru a putea vorbi.

Pe 6 februarie 1821, Charles Ramsdell, un adolescent, a propus să tragă la sorţi pe cine vor mânca apoi. Era un obicei vechi, datând de la jumătatea secolului XVII. Bărbaţii au acceptat, iar cel care urma să piară era chiar vărul căpitanului, Owen Coffin.

Pollard îi promisese mamei băiatului că va avea grijă de el. Le-a spus aşadar celorlalţi că îl va împuşca pe cel care se atinge de Owen. S-a oferit chiar să îi ia locul, dar Owen nu a vrut să accepte.

Ramsdell a fost desemnat să îl împuşte, apoi Coffin şi-a rezemat capul de armă, iar Ramsdell a apăsat pe trăgaci. După aceea, povestea Pollard, „nu a mai rămas nimic din el“.

Pe 18 februarie, după 89 de zile, ultimii trei bărbaţi din barca lui Chase au zărit o navă şi au fost salvaţi.

Pe barca lui Pollard se mai aflau doar el şi Charles Ramsdell. Aveau numai oasele ultimilor membri ai echipajului care pieriseră, pe care le-au spart ca să consume măduva. După o săptămână, cineva le-a zărit barca, dar ei nu şi-au dat seama ce se petrece. Au ascuns oasele în buzunare, delirând.

Cei cinci supravieţuitori s-au reîntâlnit în Valparaiso. Pollard îşi revenise destul cât să se întâlnească la cină cu alţi căpitani, cărora le-a spus povestea corabiei Essex şi a celor trei luni petrecute pe mare.

La câţiva ani după aceea, a treia barcă a fost descoperită pe Insula Ducie, iar în ea se aflau trei cadavre. În mod miraculos, cei care au decis să rămână pe uscat au supravieţuit aproape patru luni hrănindu-se cu scoici, până ce o navă australiană i-a salvat.

Odată ce s-au reîntâlnit, au acceptat ce se întâmplase. Canibalismul, în cele mai groaznice împrejurări, era motivat. Pollard nu a fost însă iertat la fel de uşor, din cauza vărului său, iar mama lui Owen Coffin nu suporta să fie în preajma sa. Pollard şi-a petrecut restul zilelor în Nantucket, după ce experienţele sale pe mare fuseseră sortite eşecului.

În 1852, Melville şi romanul său cădeau pradă uitării. În ciuda speranţelor autorului, el nu a putut vinde mai mult de câteva mii de exemplare în timpul vieţii şi, după câteva încercări ratate de a mai scrie, a renunţat. Deprimat, a abandonat proza în favoarea poeziei, dar soarta lui Pollard nu i-a ieşit vreodată din minte.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite