Cum se face o teză

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nu cunosc operă la fel de originală precum „Istoria literaturii de la origini până în prezent“ a lui G. Călinescu şi care conţine mii de citate
Nu cunosc operă la fel de originală precum „Istoria literaturii de la origini până în prezent“ a lui G. Călinescu şi care conţine mii de citate

În peste o jumătate de secol de carieră universitară, am condus sute de teze de gradul I, de licenţă sau de doctorat, la care s-au adăugat în deceniul din urmă disertaţiile de masterat.

Întâmplarea a jucat un anumit rol în însemnările de faţă. Citisem un articol al lui Liviu Ornea despre comicele instrucţiuni ale Ministerului Educaţiei (pare-se că retrase între timp) referitoare la normele de redactare ale unei teze de doctorat, când am dat într-o librărie peste cartea lui Umberto Eco intitulată „Cum se face o teză de licenţă“.

Scrisă în 1977, cartea a fost tradusă de George Popescu pentru editura Polirom încă din 2006, dar eu am văzut-o abia acum. Metodică, dar şi spirituală pe alocuri, didacticul opus al savantului italian ar putea fi considerat depăşit. Eco nu vorbeşte, de pildă, despre internet, la care apelează astăzi, probabil, fără excepţie, toţi studenţii, fie că se află în pragul licenţei, fie în acela al doctoratului.

Multe din recomandările lui sunt caduce în raport cu noile mijloace de informare. De exemplu, cele referitoare la sistemul de fişe. Altele, desigur, rămân actuale, cum ar fi cele despre consultarea şi citarea surselor, căzute ambele în dizgraţie tocmai din cauza internetului, care nu e deloc preocupat de diferenţa dintre opinia personală şi cea împrumutată şi nici de aceea dintre informaţie (brută!) şi cunoaştere (netă!).

Regula citării şi numărul de pagini

Cum se face o teză de licenţă“ continuă să fie o lucrare utilă. Mă despart de autorul ei într-o singură privinţă şi anume lipsa soluţiilor alternative în împrejurări care exclud absolutizarea răspunsului. O astfel de împrejurare este bunăoară legată de modul în care cităm din alţi autori.

Anglo-saxonii dau problemei o soluţie diferită de aceea a germanilor sau francezilor. În ce mă priveşte, cred că soluţia potrivită este aceea eficace şi simplă.

Modul citării n-ar trebui să reprezinte o preocupare majoră pentru autorii tezelor, deşi remarc că el apare cam în toate manualele de acest tip, tot aşa cum apare o altă recomandare, aberantă, în opinia mea, precum aceea privitoare la numărul de pagini al unei teze. Numărul de pagini este în funcţie de subiectul tezei. Nu-l poţi condamna pe un candidat să scrie despre proza lui Liviu Rebreanu în acelaşi număr de pagini în câte ar scrie despre Urmuz. Am condus o teză de licenţă, admirabilă, între noi fie vorba, despre acesta din urmă, care avea 12 pagini, inclusiv bibliografia.

Cartea lui Eco mi-a amintit de numeroasele probleme cu care m-am confruntat eu însumi în peste o jumătate de secol de carieră universitară, care mi-a dat prilejul să conduc sute de teze de gradul I, de licenţă sau de doctorat, la care s-au adăugat în deceniul din urmă disertaţiile de masterat.

Problema originalităţii

Experienţa mă determină să fiu adeptul unei anumite îngăduinţe când avem de-a face cu aspecte mărunte de redactare, mereu mai des, de la o vreme, transformate în reguli obligatorii (ce scriem pe coperta tezei sau raportul dintre paginile conţinând contribuţia originală şi cele cuprinzând referinţe ori citate!). Şi totodată să solicit  rigoare când e vorba de acurateţea redactării, ca să nu pomenesc de originalitatea conţinutului.

Din păcate, cele mai multe teze nu sunt originale. Pe o scală de la minim la maxim, tezele de gradul I sunt de obicei banale compilaţii, fără pretenţie de originalitate, iar tezele de doctorat sunt, tot de obicei, cele mai personale. Era poate cazul să spun în principiu, fiindcă de obicei tezele de doctorat sunt, cel puţin după inventarea internetului, cele mai expuse la plagiat şi constau, din pricina reglementărilor şcolii doctorale, care se datorează grabei presupuse de învăţământul continuu, în dezvoltarea disertaţiei de masterat. Tezele de licenţă nu fac excepţie de la situaţia descrisă.

Ceea ce internetul face de neînţeles este că raportul dintre contribuţia personală şi referinţe sau citări nu este unul cantitativ. Orice teză trebuie să fie personală. Să aibă, cu alte cuvinte, o idee proprie şi o redactare conformă cu normele ştiinţifice. Citatele fac parte din contribuţia originală.

Putem fi originali şi dacă cităm, parafrazăm sau comentăm texte care aparţin altora, tot aşa cum o compilaţie fără nicio referinţă nu e niciodată originală.

Nu cunosc operă la fel de originală precum „Istoria literaturii de la origini până în prezent“ a lui G. Călinescu şi care conţine mii de citate. Selecţia şi interpretarea acestora e un factor esenţial de originalitate. Originalitatea nu se măsoară. Ea există sau nu există. Am observat, nu o dată, tendinţa dicţionarelor de termeni literari de a căuta o măsură a originalităţii textului. Unele vorbesc de procente. E o prostie. Putem fi originali şi dacă cităm, parafrazăm sau comentăm texte care aparţin altora, tot aşa cum o compilaţie fără nicio referinţă nu e niciodată originală.

Tot învăţul are nevoie de un dezvăţ prealabil. Competenţele se bazează pe lepădarea unor apucături rele.

Ar fi multe de spus, dacă spaţiul mi-ar permite. Aş adăuga doar un lucru: o carte precum aceea a lui Eco, la origine un seminar universitar, ar putea da ideea reintroducerii în universitatea noastră a unui curs care exista pe vremea studenţiei mele în anul I şi consta în prezentarea instrumentelor ştiinţifice necesare, ulterior, redactării tezelor de tot felul. Curs care ar trebui să fie un îndrumar de cum se scrie şi, în acelaşi timp, de cum nu se scrie o teză. Tot învăţul are nevoie de un dezvăţ prealabil. Competenţele se bazează pe lepădarea unor apucături rele.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite