Cum NU am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România

Doar o reformă profundă a finanţării instituţiilor de cultură de la noi, prin liberalizarea alocării resurselor asociaţiilor de creaţie (scriitori, artişti şi ale tuturor celor care participă la  producţia culturală), va opri catastrofa cu care ne confruntăm. Existenţa unui Fond Cultural, care să distribuie fondurile pe baza relevanţei intelectuale, sociale şi culturale, prin concursuri transparente şi pe bază de merite, este obligatorie.

Nu aş fi vrut să reacţionez în dezbaterile publice despre Uniunea Scriitorilor, timbrul literar şi modul de funcţionare a instituţiilor culturale la noi. Luarea mea de poziţie putea să fie percepută ca manifestarea unui mic frustrat provincial, care îşi varsă „ofurile” pe unde apucă. Într-un mod regretabil şi descalificant, Nicolae Manolescu a reacţionat la propunerea membrilor Grupului pentru Reforma Uniunii Scriitorilor din România (GRUS), dovedind o dată mai mult modul discreţionar cum înţelege să conducă această organizaţie. El a afirmat: „n-am ce discuta cu 1%”, aruncând în sfera publică ideea că există o majoritate scriitoricească de a cărei susţinere necondiţionată se bucură. Aidoma tuturor dictatorilor, Manolescu spunea sus şi tare „am în sarcină 99%, deci în faţa lor răspund” („nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale” a căpătat în acest mod o nouă inflexiune din partea octogenarului critic literar). Vreau să aduc în discuţie propria mea experienţă cu Uniunea Scriitorilor din România.

În urmă cu 10 ani, convins că la 35 de ani, cu 3 volume de autor, 3 manuale, 3 traduceri şi o carte de poveşti pentru copii, mă calificam pentru aderarea la această organizaţie, mi-am depus dosarul la Filiala din Cluj a acestei Uniuni, solicitând să devin membru. Cu recomandările unor membri mai vechi, cu volumele puse într-un dosar plic şi cu cererea aferentă către domnul Manolescu – şi pe vremea aceea oblăduitor al acestei organizaţii scriitoriceşti - mă consideram îndreptăţit să fac parte dintr-o asociaţie profesională de acest tip. După o vreme, am primit un răspuns informal, transmis printr-un intermediar surâzător, membru al Uniunii, fost contributor la Scânteia: cererea nu a fost acceptată, domnul preşedinte considerând că nu îndeplinesc „criteriile” pentru a fi acceptat de către această breaslă de elită. Tot printr-un intermediar, pentru că nu am primit niciodată un răspuns în scris, oficial, care să explice această respingere, cu atât mai puţin nişte motivaţii concrete, mi s-a transmis că nu puteam fi acceptat pentru că nu aveam „operă beletristică”. Las la o parte faptul că publicasem, de-a lungul timpului, cronici de carte, analize literare în cele mai importante reviste ale Uniunii Scriitorilor (Steaua, Tribuna etc.) sau volumele de eseuri, studii politice, traduceri şi povestiri la edituri importante din România. Pur şi simplu am aflat că nu eram scriitor.

Drept urmare, am aruncat o scurtă privire pe lista cu cei 291 de membri ai filialei Cluj a Uniunii, pentru a vedea cine sunt adevăraţii scriitori. Cine sunt, adică, cei 99% pe care domnul Manolescu îi are în sarcină. Acolo se numără diverşi veleitari locali, care au publicat pe la edituri locale tot felul de volumaşe fără cronici, fără tiraje. Am mai găsit universitari închipuiţi, care pasau drept operă încropelile lor greu lizibile, şi acestea fără recenzii sau receptare naţională. Acolo sunt pseudo-filosofi, a căror operă nu are nicio legătură cu literatura şi, cu atât mai puţin, cu beletristica. Mai sunt feluriţi profesoraşi de ţară sau din suburbii, care publicaseră tot felul de panseuri sub oblăduirea unor edituri girate de alţi membri ai Uniunii, la fel de irelevanţi. Desigur, erau şi tinere speranţe, cu un singur volum publicat sau june prietene ale unor mai vârstnici „scriitorinci”, tot atât de relevante pentru cultură ca şi titlurile cărţilor lor insipide. Desigur, nu am numărat grafomanii ignari, care sunt mai agramaţi decât elevii repetenţi de la gimnaziu, nu am vrut să văd nici soţiile veleitare ale potentaţilor locali care sunt „întâmpinate” cu cronici laudative de către veteranii Uniunii, şi nici zecile de semidocţi care cred că, dacă îşi debitează panseurile sub formă de poezioare ori gânduri răzleţe, sunt scriitori. Şi, de fapt, ei chiar erau scriitori. Am înţeles atunci că, pur şi simplu, intrarea în Uniune se făcea pe criterii discreţionare. Dacă „nu voia” Preşedintele, atunci nu puteai să fii membru al prestigioasei elite. Adică să faci parte din cei 99% obedienţi, care stăteau, precum puii de cangur, ataşaţi marsupiului cu finanţări de la Bucureşti.

De aceea, atunci când conducătorii Uniunii care mi-a refuzat adeziunea (desigur, este dreptul oricărei asociaţii de a-şi alege membrii) pretind impunerea unui timbru pe toate vânzările de cărţi din România, mă simt atacat în calitate de autor al unei duzine de „scrieri” (eseuri, studii, manuale, traduceri, poveşti pentru copii şi un roman). Sunt pur şi simplu revoltat. De ce să fie viraţi nişte bani din vânzarea volumelor mele (care însumează, ca tiraj total, câteva zeci de mii de exemplare), către un grup de interese aservite unui om?

Las la o parte faptul că oricum această Uniune care nu mă reprezintă a colectat 2% din valoarea volumelor publicate de mine. Dacă timbrul ar fi fost de 1 leu, acest lucru ar fi însemnat că eu, ca ne-scriitor, am finanţat o Uniune cu zeci de mii de lei. Acest lucru înseamnă de fapt că banii generaţi de creaţia mea intelectuală au fost folosiţi pentru a acoperi costurile unei instituţii care îmi dispreţuieşte tocmai activitatea culturală. Trebuie să subliniez faptul că acest proiect de lege, care pune în discuţie „timbrul cultural” şi care pretinde dezvoltarea creativităţii şi promovarea valorilor, face, într-o manieră voit neglijentă, o confuzie ilicită. Autorii legii cereau 1 leu pentru „carte beletristică”, dar mai apoi în textul de lege spuneau clar că nu e vorba exclusiv de poezie sau proză. Prin urmare, cineva înţelege că producţia culturală nu înseamnă numai proză şi poezie, dar monopolul stahanovist instaurat asupra scrisului din România trebuie să servească, în continuare, interesele celor 99% de inşi aflaţi sub pulpana Maestrului.

Pentru mine e clar că domnul Manolescu nu are dreptul să gestioneze resursele colectate de la toţi cei care scriu în România, şi aici nu vorbesc de căderea sa morală, ci de calitatea legală. Nu înţeleg de ce ar trebui, printr-o astfel de taxă culturală, să susţinem toate nulităţile, toţi grafomanii, toate infatuările unor inşi lipsiţi de relevanţă naţională şi, mai ales, internaţională. Consider că sprijinirea scriitorilor trebuie să respecte câteva criterii elementare. În primul rând relevanţa lor intelectuală, socială, culturală – exprimată prin vânzări, semnale ale receptării, premii internaţionale (nu mici mânăreli locale). Nu văd de ce ar trebui să finanţăm în mod egal un autor care a publicat la o editură obscură, în „regie proprie”, o carte tipărită în 100 de exemplare, din care nu s-a vândut niciunul, şi un scriitor care este tradus în străinătate şi este premiat de cele mai prestigioase instituţii din lume. Dacă USR doreşte să colecteze bani pentru membrii săi, atunci nu are decât să ia bani din vânzările membrilor acestei asociaţii profesionale. 1 leu sau 10 lei sau cât doresc ei! Nu textul de lege trebuie să le dea drepturi absolute.

Simultan, ar trebui spart monopolul USR şi liberalizat mediul asociaţiilor scriitorilor, prin includerea în textul de lege a cluburilor literare, a cenaclurilor şi a oricăror asociaţii libere de scriitori. De ce să fie numai USR o „instituţie” a statului român, când ea este nu este decât un instrument discreţionar al unui grup de privilegiaţic are încasează zeci de mii de lei pe ştatele de plată ale unei organizaţii falimentare? Oricum este aberant să avem câte o singură instituţie care să gireze sumele tuturor creatorilor de cultură, fie şi pe câte un domeniu aparte.

În expunerea de motive pentru promovarea textului de lege a timbrului cultural, autorii defineau în mod comic cultura română drept „copilul inteligent şi talentat”, dar abandonat la colţul străzii şi propuneau să le fie acordat (atenţie la limbajul de lemn ceauşist) un „ajutor nepreţuit”. În acest sens ar trebui să instituim, în schimb, un Fond naţional cultural, care să gestioneze banii adunaţi din toate activităţile de creaţie, poate chiar mai mult decât 1 leu, care să fie revendicaţi de către asociaţiile literare, culturale sau artistice pe bază de concurs ori care ar trebui să îi susţină pe acei autori şi artişti care au adus contribuţii importante la cultura naţională şi care au probleme sociale, medicale etc. Totul transparent, pe bază de concursuri, proiecte, meritocraţie.

Nu pe baza deciziilor lăsate la bunul plac al unora care decid prin telefon cine merită să fie scriitor şi cine nu.