Cum m-a păcălit Mihai Tatulici

Nu m-am numărat niciodată printre admiratorii lui Mihai Tatulici. Fapt care nu m-a împiedicat să îi recunosc statutul de autentic, talentat şi, mai cu seamă, orientat om de televiziune.Cum nu am citit prea des Viaţa studenţească, loc unde a lucrat până în 1980 dl. Tatulici, ca urmare a unei repartiţii guvernamentale de tip special de care în anii 70 nu beneficiau decât absolvenţii fără hibe la dosar, nu ştiu ce scria şi cum scria acolo domnia-sa.

Cum nu ştiu ce scria în respectiva gazetă nici alt mare corifeu al presei româneşti post-revoluţionare, Cornel Nistorescu, privilegiat de regimul comunist şi recompensat cu paşapoarte la discreţie. Pe Mihai Tatulici mi-l amintesc doar din ipostaza de redactor la Redacţia de tineret a TVR. Unde alături de, acum dispărutele, Jana Gheorghiu sau Anca Fusariu, reprezenta categoria „inteligenţilor” şi a „spălaţilor”. Care făceau propagandă comunistă, căci nu se putea altfel, dar ceva mai cu măsură şi mai elaborat, nu ştiu dacă prin aceasta nu şi mai pernicios, decât colegi de redacţie precum Costin Buzdugan sau Ionel Stoica.

Mihai Tatulici a făcut carieră, a făcut şi bani, foarte mulţi bani după 1989. În 22 decembrie 1989 a devenit ceea ce se chema pe atunci un personaj „controversat”. Un controversat care a avut noroc. Nu a fost silit să părăsească TVR, aşa cum i s-a întâmplat colegei sale Anca (Beatrice) Arion şi ea o „deşteaptă” care însă nu a simţit că vine marea schimbare şi a făcut un film de pomină de o oră întreagă în care, în preajma Congresului al XIV lea al PCR, elogia la pachet iubiţii conducători şi demolările din Bucureşti. Mihai Tatulici, numai Dumnezeu şi el ştiind cum, a scăpat rapid de probleme. Iar această primă încercare serioasă din viaţă i-a fost freneticului ziarist doar cap de serie pentru multe şi mari alte reuşite similare. Tatulici a ştiut cum să manipuleze istoria încâlcită a Revoluţiei făcând un discutabil,  dacă nu chiar mincinos de-a dreptul film despre Revoluţia română în direct. S-a transformat în agent de reclamă şi de vânzări pentru Caritasul  lui Ioan Stoica. A complotat cu succes împotriva lui Paul Everac şi a făcut prin asta o faptă bună. A plecat când a trebuit din TVR şi s-a salvat înainte de naufragiul colosal al postului Tele 7 abc. S-a occidentalizat şi natoizat perfect în vremurile de glorie ale Pro tv şi s-a descurcat la fel de bine în anii în care a lucrat la Realitatea tv. Carevasăzică a căzut mereu în picioare. Iar cum omul de televiziune e un plăsmuitor de iluzii, admit că Mihai Tatulici este, a fost unul premium.

În urmă cu puţin timp lui Mihai Tatulici i-a apărut la editura House of Guide Publishing Grup, din câte se pare editură proprietate personală, primul volum din ceea ce se anunţă un lung op. Cartea de memorii Singur între două veacuri. Am zărit-o într-o librărie, am frunzărit-o, dar nu am cumpărat-o. A fost însă vorba doar despre o amânare. M-a convins să o achiziţionez apariţia televizată a autorului ei la b1tv, într-o emisiune a lui Cătălin Striblea. Apariţie inteligentă şi eficientă care, cel puţin în cazul meu, a dovedit că, deşi anii au trecut şi că dl. Tatulici e azi, cum repetă de vreo trei-patru ori în carte, doar un simplu pensionar, fostul teleast a rămas un bun comerciant. Nu i-a pierit nici tupeul, eficient folosit pentru a-i administra câteva injecţii de profesionalism molcomului domn Striblea.

Cartea e una oarecare. Nu depăşeşte nivelul mediu al memoriilor şi jurnalelor ce reprezintă o consistentă parte a producţiei editoriale din 1990 încoace. Chiar dacă ultimii ani au adus cu sine ceea ce criticii literari numesc „reabilitarea ficţiunii”. Nu cronologia este preocupantă pentru Mihai Tatulici. Ea nu are nici un fel de importanţă, fapt ce îi îngăduie memorialistului să sară cum vrea şi când vrea din 1990 înapoi în anii 70,, din 2004 în 2010, de la TVR la Viaţa studenţească, de la Pro tv la Realitatea tv, de la Operaţiunea Pro NATO la Zece pentru România, de la Paul Everac şi năstruşniciile sale la tragismul destinului Regelui Mihai, de la Băsescu la Vântu şi de la Nicu Ceauşescu la Adrian Păunescu şi la Gabriela Szabo, de la Pleşu şi Liiceanu la Emanuel Valeriu şi ticăloşiile acestuia, din păcate doar la cele teveristice. La fel face şi cu geografia. Trece cu nonşalanţă din Ungaria în Egipt şi din URSS în SUA.  Preocupant pentru Mihai Tatulici e un singur lucru. Să iasă el bine, să se autoglorifice, să se prezinte drept unic şi irepetabil, drept profesionistul absolut, cum altul nu va mai fi vreodată.

Faptul acesta nu trebuie să ne mire. Cam la fel stau lucrurile cu cele mai multe cărţi de memorii. O ştim încă de la Tzvetan Todorov. Doar că în cazul primului volum intitulat Cum am ajuns acolo din seria Singur între două veacuri lucrurile sunt ceva mai îngroşate decât altunde, iar egolatria drapată în autoironie e maximă. Cei care vor citi urmarea vor spune şi, poate, îmi vor spune şi mie dacă se va schimba ceva.

Mihai Tatulici - SINGUR ÎNTRE DOUĂ VEACURI - Volumul I CUM AM AJUNS ACOLO; House of Guides Publishing Grup, 2015