„Cum să fii fericit în România“ ni s-a arătat la Târgul Gaudeamus

„Cum să fii fericit în România“ ni s-a arătat la Târgul Gaudeamus

Lumea s-a îmbulzit, sâmbătă, la standul Editurii Humanitas FOTO: Facebook/ Editura Humanitas

Volumul colectiv "Cum să fii fericit în România", coordonat de Oana Bârnă, a fost lansat, sâmbătă, la Târgul de Carte Gaudeamus. La lansarea cărţii au vorbit Radu Paraschivescu, Gabriel Liiceanu şi Lidia Bodea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Volumul cuprinde texte semnate de Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleşu, Adriana Bittel, Dan Tăpălagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat, Mihaela Coman, Horia-Roman Patapievici În loc de introducere este publicat, în volum, "Cioran despre (ne)fericire", iar în loc de încheiere: Punctul 7 din chestionarul lui Proust: „Fericirea pe care mi-o visez“.

"Dragi prieteni – le spuneam într-un e-mail colectiv scriitorilor pe care-i invitasem, din partea editurii, să participe la volum –, România arată tot mai rău în ultima vreme şi asta ne deprimă şi ne demotivează pe toţi. Dacă nu vrem să ne expatriem, cum am putea fi mulţumiţi în această ţară? Avem şi motive de fericire (orice ar însemna asta) în România? Putem să ne găsim un echilibru, putem descoperi insule de seninătate cu toate că trăim aici? Avem soluţii individuale? Probabil că da. Sigur că da – dacă ne gândim la cei care au ales de bunăvoie România, părăsindu-şi ţara de origine.
Le dădeam şi „indicaţii preţioase“ viitorilor autori: În ciuda titlului de carte how to americană, nu am vrea de la dumneavoastră texte-reţetă. Nici texte-eseu, adică texte teoretice, nu am vrea, sau doar prin excepţie. Am vrea poveşti: texte care să ilustreze tema printr-un moment sau printr-o întâmplare (fie şi fictivă, se admite şi literatura!), nu s-o „rezolve“ direct. Poveştile momentelor de bucurie intensă, poveşti din prezentul simplu, cotidian (micile bucurii) sau poveşti nostalgice, din alte vremuri.
Cineva mi-a replicat că e o temă imposibilă, dat fiind că poţi să eşuezi cu uşurinţă în clişee. Din fericire, n-a fost aşa. S-au strâns în cele din urmă, în toamnă, 17 texte: poveşti de viaţă adevărată, literatură (inclusiv o fabulă), eseuri. Toate sincere şi lipsite de orice clişeu ori reţetă. Mi s-a părut că formează împreună un poliedru neregulat: fiecare faţetă reflecta un fel de a trăi fericirea în mijlocul nefericirii. Ca şi pe vremea când era doar un proiect, cred că această carte poate aduce inspiraţie şi speranţă celor care o citesc, a scris Oana Bârna.

Fragment din textul semnat de Gabriel Liiceanu
Ecuaţia paradoxală a fericirii

Când am citit selecţia din Caietele lui Cioran care deschide acest volum, mi-am zis că i-ar fi stat bine ca introducere la o carte intitulată De ce nu poţi fi decât nefericit în România. Căci, altminteri, cum să vorbească despre fericire cineva care mărturiseşte că avea „darul nefericirii“? Sau unul convins că face parte dintr-un popor crescut cu „deprinderea nefericirii“ şi că orice român, trăind „drama insignifianţei“, nu poate fi decât nefericit? Pe 8 aprilie 1965, Cioran împlineşte 54 de ani. Şi notează: „Mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să mă obişnuiesc cu gândul că sunt român.“
Înseamnă atunci că paradoxala introducere pe care a ales-o editorul pentru un volum intitulat Cum să fii fericit în România este o provocare şi un pinten: dacă accepţi să scrii despre fericire în România, atunci trebuie să dovedeşti că fericirea este cu putinţă într-un loc consacrat istoric al nefericirii. „Această mulţime de strămoşi care se tânguie în sângele meu…“, clamează Cioran în Silogismele amărăciunii. „Acest prezent care ne hărţuieşte clipă de clipă!“ putem adăuga noi. Acest loc în care viitorul ne este periodic sustras şi în care nici un vis nu pare îngăduit!

Dar să privim mai îndeaproape lamentoul cioranian legat de condamnarea românilor la nefericire. Prima contestaţie care îţi vine în minte este că fericirea şi nefericirea nu sunt ale popoarelor, ci ale indivizilor. Căci dacă fericirea este ţelul vieţii umane şi binele ei suprem – o afirmă Aristotel însuşi – înseamnă că fiecare individ va tinde în mod spontan către ea. Toţi suntem, din instinct, aşezaţi pe drumul către fericire. Şi, de altminteri, ce înseamnă un „popor fericit“? Unul bine guvernat, în care totul e amenajat, ca într-o seră a istoriei, spre propăşirea fericirii personale? Unul care nu cunoaşte teroarea istoriei şi capriciile puterii? Să fie oare fericirea personală un produs derivat al fericirii colective, un autómaton al ei? Se rabate ea în mod egal asupra fiecărui ins în parte? Se află oare în Elveţia, la fiecare colţ de stradă, câte un elveţian fericit?
Aşadar: poate fericirea să fie colectivă? Cine e fericit când un popor e fericit? Toată lumea? Poate e mai corect să spunem că „fericirea unui popor“ reprezintă, mai degrabă, doar o înlesnire pe drumul căutării fericirii personale, şi nicidecum o garanţie pentru apariţia ei. Ca dovadă că există destui nefericiţi înăuntrul „popoarelor fericite“, după cum există oameni fericiţi în plin marasm istoric.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci titlul acestui volum ar fi trebuit să fie Cum poţi fi fericit în plin marasm istoric? Ce fel de oameni sunt, şi cum au înţeles să-şi trăiască viaţa, cei care au căutat (şi au găsit) fericirea acolo unde nimic n-o prevestea? Ce-ar fi să descoperim că adevărata fericire e cea care ne pune viaţa la încercare şi îi dă o împlinire tocmai pentru că a fost smulsă unei lumi ostile? S-ar putea ca trecerea noastră pe pământ să capete altă forţă când, în strădania naturală spre fericire, suntem puşi în situaţia de a compune un destin nu cu bunăstarea, răsfăţul şi trufia marilor popoare, ci cu suferinţa celor insignifiante. Nu e oare atunci fără rost să glosăm în marginea fericirii flaşte iscate din comodităţile traiului şi confundându-se cu viaţa trăită ca divertisment continuu şi colecţie de plăceri? În schimb, ce miză extraordinară intră în joc când întrebarea privitoare la fericire se naşte dinăuntrul unei istorii nefaste! Cum de-au existat oameni care şi-au găsit fericirea într-o lume în care totul predispunea la nefericire? Cum poate fi fericirea compatibilă cu o viaţă catastrofată? Să existe oare o alchimie graţie căreia, dintr-o viaţă atacată pe versantul ei negativ, sfârşeşti prin a extrage poftă de viaţă şi gândul final că nu ai trăit degeaba? Pe scurt: cum e cu putinţă ecuaţia paradoxală a fericirii? (Copyright Editura Humanitas)

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările