Cum a făcut carieră poetul unei generaţii

Astăzi, fostul poet şi om de cultură Adrian Păunescu ar fi împlinit 70 de ani. adevarul.ro face o scurtă incursiune în enciclopedica sa operă literară, trecând de la formidabilul lirism la poezia de la curtea Ceauşeştilor. Nu ignorăm, fireşte, frumoasele poveşti ale „Cenaclului Flacăra“.

De la primul volum de poezii, lansat în anul 1965, până la salvele de tun care i-au anunţat decesul, Adrian Păunescu le-a făcut pe toate: a fost cel mai bun poet al unei întregi generaţii, a fost iubit pe scena Cenaclului Flacăra şi citit în zeci de reviste. Despre poezia şi faptele lui Adrian Păunescu, au vorbit pentru adevarul.ro criticii literari Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Paul Cernat şi Alexandru Matei şi artişti precum Nicu Alifantis, Cristi Minculescu şi Mircea Vintilă.

Paul Cernat şi Alexandru Matei, exponenţi ai criticii literare „tinere“, pe de o parte şi Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, analişti cu experienţă ai literaturii române, de cealaltă au păreri împărţite cu privire la activitatea literară şi politică a „bardului de la Bârca". În primul rând, relaţia privilegiată a fostului poet cu sistemul comunist i-a conferit un statut special, care şi-a pus, treptat, amprenta şi pe creaţia sa. Indiferent de preocupările sale din afara literaturii, Adrian Păunescu a continuat să scrie versuri. Câte dintre acestea sunt, însă, poezii?

Nicolae Manolescu: „Activitatea lui politică a secătuit literatura“

Nicolae Manolescu, critic şi istoric literar, consideră că „formula chimică“ a poeziei lui Adrian Păunescu a inclus, încă de la apariţie, un sâmbure de retorică de partid, lucru care nu l-a împiedicat însă să scrie şi poeme valoroase.

„În anii '60, Păunescu începuse prin a fi un promiţător copil teribil al poeziei româneşti şi, în măsura în care pe vremea aceea exista termenul, mulţi şi-au şi închipuit că el va fi un disident. Odată cu creşterea popularităţii lui şi odată cu «Cenaclul Flacăra» a devenit un poet de curte. De fapt, Păunescu a fost de la început un poet adevărat într-o formulă care l-a dus către acest tip de imn închinat conducătorului iubit, o poezie retorică, o poezie vorbită, o poezie care se spunea mai bine pe scenă decât se citea în volume.

Există, în imensa cantitate de versuri pe care a publicat-o, destule versuri remarcabile, dar asta până în anul 1989. Din acest moment, Păunescu devine neinteresant, aici se opreşte, într-un fel, talentul lui. Activitatea lui din politică a secătuit literatura, ceva s-a rupt, n-a mai existat. Una peste alta, nu e o personalitate peste care să trecem foarte uşor, condamnând-o cu maximum de severitate sau lăudând-o cu maximum de indulgenţă. Puţini scriitori au asemenea urcuşuri şi coborâşuri spectaculoase la fel ca Păunescu, iar personalitatea lui contradictorie şi-a pus pecetea şi pe poezie, şi pe destinul poeziei", a explicat Nicolae Manolescu.

Eugen Simion: „Poetul se pregăteşte să devină profetul generaţiei sale“

Criticul literar Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, crede că poezia lui Adrian Păunescu va trebui recitită, întrucât o bună parte din versurile sale a fost scrisă sub presiunea circumstan¬ţelor. Rezultatul acestei reevaluări ar evidenţia, cu siguranţă, „puternicul, extraordinarul lui talent de a pune totul în versuri şi de a face ceea ce, în limbajul mai vechi al criticii, se cheamă «poezia tribului»“, a susţinut Eugen Simion.

„Adrian Păunescu a debutat editorial în 1965, cu volumul «Ultrasentimente». O poezie simpatic inconformistă, în genul unui expresionism confuz şi viforos, o poezie, în fine, care vrea să cuprindă totul, de la tema genezei universului până la melancoliile Prinţului Hamlet şi la tragedia Ofeliei - «fecioara de mirare şi azur». Poetul manifesta încă de pe atunci o mare poftă de acumulare a lucrurilor, o agitaţie şi o nerăbdare deloc mascată de a îmbrăţişa universul şi de a încerca toate aromele şi de a trăi toate senzaţiile tari. Este limpede că poetul vrea şi se pregăteşte să devină profetul generaţiei sale“, a explicat Eugen Simion.

Academicianul are însă o preizare: „Citite (citite, mai ales, cu vocea tunătoare a poetului), aceste discursuri - care readuceau, după o interdicţie de două decenii, simbolurile naţionale - au plăcut marelui public. La lectură, ochiul criticului descoperă uşor dezarticulaţiile, dar ascultate, urechea înregistrează cu încântare şi spaimă tropotul frazelor colorate, căderea în ropot de grindină a cuvintelor“.

Alexandru Matei: „Păunescu nu cunoştea dreptul literaturii de a se adresa celor puţini“

Literatura păunesciană este, pentru crtiticul literar Alexandru Matei, într-o legătură strânsă cu activitatea pe care a avut-o în afara volumelor de poezii. Potrivit acestuia, preferinţa „bardului“ pentru adulaţia publicului a vitregit, treptat poezia, chiar dacă tot ea este cea care i-a dat viaţă. „Literatura pentru Adrian Păunescu se termină în clipa în care renunţa să se mai adreseze maselor. Acesta nu (re)cunoaşte dreptul literaturii de a se adresa celor puţini şi de a nu angaja idealuri sociale şi etice absolute. Cumva, Păunescu e, prin caracter, un fel de Jean-Paul Sartre care a scris doar poezie - Sartre scrisese orice în afară de poezie“, a spus Alexandru Matei.

În ciuda greşelilor pe care i le atribuie şi în ciuda faptului că a fost unul dintre adversarii vehemenţi ai „bardului", Paul Cernat, critic literar şi profesor universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti, recunoaşte că istoria culturală a României ultimelor decenii - şi chiar istoria, pur şi simplu - nu poate fi corect înţeleasă fără „fenomenul Păunescu“.

Paul Cernat: „Un vanitor viral, foarte talentat“

„«Ultrasentimentalul» Păunescu a fost un vanitos vital, foarte talentat, care s a ambiţionat să atingă statutul de poet naţional încă din tinereţe şi a fost consacrat de publicul larg, cu sprijinul Puterii naţional-comuniste «liberalizate» pe care a legitimat-o la vârf. Uzura morală a talentului, etatizarea populistă sunt consecinţele evadării sale din nişa poeziei moderniste. A devenit însă prin excelenţă un poet comunitar, «părinte» liric al «orfanilor» naţiunii, chiar dacă încercarea de a unifica simbolic elitele şi masele n-a reuşit“, a susţinut Paul Cernat.

Pe Nicu Alifantis îl aprecia în mod deosebit

Cântăreţul Nicu Alifantis îşi aminteşe că mergea la concertele „Cenaclului Flacăra“, deşi era în armată – debutase în Cenaclu în permisia de la jumătatea stagiului militar, iar, când era chemat, sărea gardul unităţii. Artistul spune că acolo, la Cenaclu, a fost o şcoală de viaţă extraordinară, avându-l aproape pe educatorul Adrian Păunescu.

„Era un tip dinamic, activ şi avea foarte mult talent. Am avut o relaţie foarte bună cu Păunescu, pentru că nu cântam decât dacă voiam eu o poe¬zie scrisă de el. Şi pentru asta mă aprecia în sinea lui. Alţii veneau strict şi făceau cântece pe versurile lui ca să se lanseze“, îşi aminteşte Nicu Alifantis.

Mircea Vintilă: Purta tricou cu „I’m the boss“

Despre încputul Cenaclului, folkistul Mircea Vintilă îşi aminteşte cu o răscolitoare nostalgie: „Era o atmosferă studenţească, eram toţi inventatori, era un mediu prielnic pentru că era o revoltă artistică, un protesc artistic“. În plus, folkistul confirmă legendele despre puseurile de inspiraţie ale poetului.

„După un spectacol, stăteam la masă, la Hanul lui Manu, cântam, discutam. S-au adus clătite flambate, iar ospăratul ne-a rugat să nu mai face gălăgie, că era unul la nu-ştiu-ce firmă străină care nu putea să doarmă. S-a enervat Păunescu: «Gata, plecăm!». Ne-am dus în Piaţa Amzei, la fraţii Chivu. Până să ajungem, pe o gârtie mică a început să scrie «Un’ te duci tu, mielule?». Apoi, am şlefuito-o dar a fost un moment de inspiraţie extraordinar atunci“.

Mircea Vintilă a fost un prieten propiat al poetului. „Chiar ne-a rugat odată să-l tutuim. Dar nu putea să facem asta, nu puteam să-i spunem «tu» sau «bă, Adriene!» Moţu’ Pittiş a propus atunci: «Haide, mă, să-i spunem Boss!» A fost de acord şi i-a şi adus un tricou negru, cu un copil supraponderal, pe care scria «I’m the boss»!“

Cristi Minculescu: „Trenul fără naş“, compus în 15 minute

Fostul solist al trupei Iris, Cristi Minculescu, spune că scena lui Păunescu era ca o a doua televiziune. „Înainte de Cenaclu, credeam că fiecare concert pe care îl aveam e ultimul, dar Adrian Păunescu ne-a luat sub cupola lui. Ne-a dus de la cămine culturale cu 200 de locuri până la stadioane! La Craiova, la Timişoara, erau 50.000 de oameni!“, îşi aminteşte Minculescu. Şi el confirmă talentul de versificator spontan al lui Păunescu. Un exemplu: versurile celebrei melodii „Trenul fără naş“ a trupei Iris a fost scrise în 15 minute, la Eforie Nord.

VIAŢA ŞI MOARTEA LUI ADRIAN PĂUNESCU: A RĂMAS POETUL UNEI GENERAŢII

Cu o activitate publicistică mai mult paralelă decât inclusă în celebrul curent al „rezistenţei prin cultură", opera lui Adrian Păunescu a fost adesea identificată cu personalitatea pe care acesta o proiecta în rândul românilor, trecând, cu o rapiditate anormală, printr-o mulţime de ipostaze publice contradictorii.

După debutul prodigios în literatură şi după laudele sincere din partea unor critici valoroşi ai epocii, poezia bardului a început să fie acompaniată de ideologia ceauşistă, iar intersecţiile cu doctrina de partid sunt evidente.

„Copil teribil al poeziei româneşti", „poet de curte", „ultimul mare poet comunitar/social român", „sicofant al poeziei", „poet naţional" sau „autor al vorbei goale" sunt doar puţine dintre opiniile răspândite în rândul unei generaţii cu sau fără blugi, care a aşezat în biblioteci poezia lui Adrian Păunescu înainte şi după 1989. Un lucru e însă sigur, „bardul de la Bârca" a fost, începând cu ultrasentimentalul an 1965, prezent în memoria tuturor românilor care au iubit fie poezia, fie cântările Cenaclului Flacăra, fie au rămas în faţa televizorului sau au cumpărat gazetele în care acesta semna rubrici.

A fost acuzat că ar avea un caracter duplicitar şi a fost adulat pentru cultura care intra în casele oamenilor direct de pe stadioanele arhipline ale Cenaclului Flacăra. Adrian Păunescu a rămas poetul unei generaţii, chiar dacă aceasta este polarizată de păreri „pro“ sau „contra“, iar trecerea lui în nefiinţă, la 5 noiembrie 2010, a urmat tiparul după care s-a desfăşurat întreaga viaţă: cu zgomot, emoţii, mulţimi, elogii, kitsch şi contestări.