Cu ce m-am dat pe creier în 2015

Am citit şi recitit mai multă literatură străină decât română în anul 2015, lucru pe care sunt în proces de a-l schimba în acest an. De asemenea, am citit mai multă proză decât poezie şi nici asta nu-i corect. Dincolo de tot blabla-ul, iată o listă cu şapte cărţi pe care le-am citit cu mare drag anul trecut.

• Nu mă pot hotărî între “Câinele-fantomă” de Patrick Modiano şi “Inima inimii”, de Antonio Lobo Antunes. Pe francezul Modiano l-am descoperit în 2014, când a luat Nobelul pentru literatură, iar Antunes, cel mai vizibil scriitor portughez contemporan, n-are nevoie de prea multe prezentări.  

• “Soldaţii. Poveste din Ferentari”, de Adrian Schiop. Deşi am lăsat literatura română doar pe locul şase, volumul e unul impresionant (nedestinat pudicilor şi homofobilor). Premisa: un bărbat se mută în cartierul bucureştean Ferentari, pentru a reuşi să îşi scrie un doctorat despre manele (în ideea în care va fi chiar în centrul fenomenului). Acolo începe o poveste de dragoste cu un fost puşcăriaş, un personaj venit din cu totul o altă lume. Aştept un film inspirat din cartea asta vie şi bine scrisă.    

• “Tunelul”, de Ernesto Sabato. Marele scriitor argentinian spune povestea de dragoste dintre un pictor şi o femeie căsătorită cu un orb. Dincolo de acest strat al realităţii imediate se află acel nivel al tunelului, al pericolului, al teritoriului din care nu putem scăpa, pentru că e în interiorul nostru.  

• “Medeea şi copiii ei”, de Ludmila Uliţkaia, spune povestea unei femei a cărei viaţă se deşiră şi se recompune alături de cele ale rudelor ei apropiate. Totul se petrece într-o casă dintr-o staţiune, acolo unde mai multe generaţii vin an de an să îşi petreacă vacanţa. Atmosfera de familie în care totul se destramă, dar oamenii încearcă să ţină lucrurile laolaltă, este atât de puternică, atât de bine descrisă, încât la o vreme după ce citeşti cartea vei avea impresia că toate lucrurile alea sunt propriile tale amintiri, că totul ţi s-a întâmplat şi ţie.  

• “Ochii tăi m-au văzut”, de Sjon. Cartea e fascinantă din primele paragrafe: autorul pur şi simplu îl ia de mână pe cititor, cinematografic, îi prezintă centrul unui orăşel ciudat, apoi, încet-încet, ridică acoperişul unei case pentru a-i arăta fiecare personaj care stă liniştit în camera lui, ca într-o casă de păpuşi. Sjon, compozitor, scriitor şi poet islandez, este cunoscut şi pentru că este un colaborator apropiat al faimoasei Bjork, iar în limba română se mai găseşte tradusă o carte a lui, “Vulpea albastră”. Aceasta din urmă se citeşte într-un drum Pipera-Berceni (cu metroul) şi e absolut grozavă. Ok, sau poate în două drumuri.  

• “Despre ce vorbim când vorbim despre iubire”, de Raymond Carver. Dacă nu aţi citit până acum cartea asta de proză scurtă, veţi descoperi o adevărată bijuterie a unui mare prozator american. Dacă totuşi aţi citit-o, poate ar trebui să o recitiţi pentru vă reaminti cât de ciudaţi şi absolut scoşi din context suntem cu toţii.  

•  “Laur”, de Evgheni Vodolazkin. O carte minunată, care te duce într-un univers ciudat, o combinaţie de cinematografie rusă şi realism magic din Marquez. Volumul spune povestea unui călugăr/nebun/tămăduitor, un personaj uimitor, mesianic, cu puteri supranaturale, adâncit însă într-o enormă durere. Durerea celui care le ştie pe toate, a celui care locuieşte în propria singurătate.

Precizări necesare: nu este un "top zece", ci un "top şapte", pentru că şapte e un număr mai frumos. Iar în rest, cred că de fapt importante nu sunt topurile şi listele, ci bucuria.