Criticul literar Tania Radu, despre Mircea Cărtărescu: „În scrisul lui, pasta vieţii devine mereu, inevitabil, poezie“

Volumul „Chenzine literare“, apărut recent la Editura Humanitas, cuprinde cronici literare scrise de Tania Radu în ultimii zece ani. Texte semnate de Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Nina Cassian, Filip Florian, Radu Aldulescu, Doina Ruşti şi Simona Sora se numără printre cele apreciate în paginile cărţii.

„Ce bine că există şi Tania Radu în peisajul criticii literare româneşti! Şi ce surprinzător că, după 35 de ani de scris la două săptămâni o dată, la «chenzină», îşi strânge abia acum, pentru prima dată, un volum de texte alese, care au trecut proba timpului. A rezultat un «memorial» de istorie literară, nu numai pentru că domină jurnalele şi memoriile, ci şi pentru că e o carte cu valori morale, o carte cu coloană vertebrală. Criticul adevărat, la fel ca politicianul adevărat, are spirit de sacrificiu şi se pune discret în slujba celorlalţi“, spune scriitoarea Ioana Pârvulescu.

„«Chenzinele literare» sunt rezultatul unei constatări târzii, aceea că, alegându-mi din mers subiectele, am selectat fără să vreau îndeosebi cărţi care aduc cumva mărturie. Unele sunt mărturii directe, adică memorii, jurnale, corespondenţă, reconstituiri, capabile să extragă, dintr-o zestre risipită dramatic, principii ale reasamblării noastre morale. Altele sunt descărcări literare acute, uneori violente, oricum posttraumatice, ale aceleiaşi experienţe, dar în forma prozei care se scrie azi“, afirmă criticul literar Tania Radu.

Sentimentul globular. Despre Mircea Cărtărescu

Ecoul frustrării autorului atunci când „Ruletistul“ n-a fost prins în ediţia din ’89 a fost suficient de sonor ca bucata să fi stârnit aşteptări de tot felul: putea fi un fel de embrion al cărţii, o cheie şi, în acelaţi timp, o măsură a lui. Nu este. „Ruletistul“ e doar un prolog, o anticameră, în care schema „Jocului“ este livrată cititorului în varianta cea mai acută, când riscul nu mai înseamnă doar pierdere, ci de-a dreptul moarte. (…)

„Mendebilul“ exsersează, în primul rând, puterea de investire magică. Nu a copilăriei, căci ne-am afla în plin truism, ci a „memoriei copilăriei“. Exerciţiul lui Mircea Cărtărescu e complet străin de „evocare“. Dacă îndeobşte distanţa în timp „răceşte“ senzaţiile, trăirile, conferindu-le acel confort al melancoliei , „Mendebilul“ şi, mai ales, „REM“, refuză spontan această poziţie, străbătând drumul înapoi împotriva curentului. Începând de aici, tentaţia (şi capcana!) referinţelor şi comparaţiilor creşte progresiv. Evident, acest tip de regresie are cel puţin două precedente ilustre în literatura noastră (ca să rămânem doar acasă). Eminescu, cel din „Sărmanul Dionis“, şi unele din prozele lui Mircea Eliade. (…) Mircea Cărtărescu practică în scris o intensitate aproape masochistă a paroxismelor. (…)

„Nostalgia“ e un poem copleşitor. În scrisul lui Mircea Cărtărescu, pasta vieţii devine mereu, inevitabil, poezie. Un talent uriaş, care abia îşi dezmorţeşte încheieturile, pregetând să iasă cu totul în lumină: Mircea Cărtărescu trăieşte retras (cel puţin cu modul de viaţă cvasigeneral al breslei). Şi bine face...

Judecata ultimă a poeziei. Despre Ana Blandiana

Câteva versuri tulburătoare închid şi „Fals tratat de manipulare“, cel mai recent volum, de memorialistică. Aici, la capătul călătoriei prin propria viaţă, poezia sună deopotrivă agonic şi escatologic,  însă la fel de neliniştită în veghe: „Şi dezorientat, când şi când/ Cucul apare şi anunţă/ Sfârşitul lumii cântând“. Nu e întâmplător că Ana Blandiana alege să mărturisească în acest fel, adică pieziş, ce rost i-a atribuit poeziei în destinul ei: a lăsat-o la masa vieţii, să vadă şi să judece tot, să închidă fugile omeneşti şi să deschidă, atunci când poate, ferestrele unei alte Salvări. 

„Fals tratat de manipulare“ refuză din start să fie ceea ce pare a fi şi îşi stabileşte altă miză: „Aceasta nu este o carte de memorii (...) nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege. (...) De fapt, încet, încet, prin selecţie (...), obsesiile au fost reduse la una singură, ce ar putea fi definită prin întrebarea: cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinţei mele şi cât se datorează influenţelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Şi nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer şi la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac“. Autointerogaţia aşadar, în locul simplei mărturii „despre lumea prin care am trecut“. Lipseşte obişnuita perspectivă relaxată, „de sus“, din vârful experienţei acumulate. O tensiune greu de definit comandă înlănţuirea de portrete, reflecţii şi fragmente autobiografice.

 Cea mai bună dintre lumi. Despre Ioana Pârvulescu

A fost un noroc să citesc în suită cele două romane ale Ioanei Pârvulescu, „Viaţa începe vineri“ (2009)

şi cel recent,  „Viitorul începe luni“. Prozatoarea nu le-a gândit într-o serie, dar cum cărţile îşi scriu singure destinul, acestea două arată că trebuie luate la un loc. Altfel, atâtea simetrii directe şi inverse, atâtea microcodificări ludice savuroase şi-ar pierde efectul. Ca în fotografiile surprinse în momente diferite, aceleaşi personaje îşi distribuie diferit influenţa asupra întregului, sunt încărcate altfel de lumină (cheia tehnicii fotografice a fost de altfel rapid descoperită de comentatori). Pe de altă parte, dar poate înainte de orice, istoriile de la 1900 ale Ioanei Pârvulescu ilustrează reconfortant un profil scriitoricesc neobişnuit de omogen. (…)

„Viitorul începe luni“ te ademeneşte de la bun început cu o stare de bine, de copilărie trează – aceea săltată la bucuria cunoaşterii. Mii de resorturi neştiute sar brusc, activându-se, creierul sensibil desface delicate canalicule, destupate stimulativ de o naraţiune vag cunoscută, dar mereu nouă şi captivantă de la început la sfârşit.

Stahanovismul erotic. Despre Nina Cassian

Dacă n-ar coborî dintr-un tablou strâmb, Nina Cassian ar fi un personaj reconfortant în cultura română, cea dominată în genere de modelul solemn, înalt, veşnic conectat la univers pe verticala metafizicii. Poeta şantierelor socialiste are, dimpotrivă, un caracter viguros, lipsit de meandre împovorătoare. (…)

Folosind mai multe oglinzi, „Memoria ca zestre“ alege să recompună reţeta unui destin prezentat ca un success personal. Miezul cărţii îl constituie un jurnal din perioada 1948-1953. Textul e bine pieptănat (din fericire, autoarea o recunoaşte), astfel încât ce mai rămâne schiţează prudent un segment de biografie, 

păstrându-i totuşi, în mod inteligent, indiciile-cheie. (…) 

Nina Cassian nu şi-a „tuns“ aşadar jurnalul de indiciile-cheie, ci a lăsat intacte două curbe de interes, din care se împleteşte linia de rezistenţă a vieţii sale: amorul şi cariera. Exact în această ordine.

Adevărul ca pas în gol. Despre Filip Florian

Fără să vreau, lectura a fost una de verificare, deloc indulgentă. La final, subscriu, tot fără echivoc: „Degete mici“ e un roman excepţional, de o limpezime sofisticată, graţioasă şi suculentă, sprijinit pe o scriitură dintre cele mai clasic-elegante. Nicio asperitate, nicio poticneală, aproape nimic în plus. O demonstraţie pe cât de simplă, pe atât de savant captuşită cu straturi de referinţe posibile. Pentru că Filip Florian este probabil cel mai reuşit dozaj de imaginaţie ficţională şi densitate culturală din câte au răzbit la debut după '89.

Un orăşel de la poalele muntelui, un şantier arheologic care dezgroapă un castru roman, dar găseşte un număr mare de schelete fără identitate. Atrase de semnalele misterioase pe care această intrigă latentă le lansează în univers, mai multe personaje se mişcă prin preajmă, pentru a pune în scenă o teză cu bătaie lungă: ce este/ care este adevărul? Raspunsul: un ghem încâlcit, un cod fără cifru, în raport cu care se defineşte nivelul de eşec al omului contemporan şi român. De fapt, nu vom şti cui au aparţinut acele schelete. 

Romantismul dezabuzării. Despre Radu Aldulescu

Dictatură: „ceva cleios care se simte bine şi încleiază cu fericirea lui tot restul“, spune Radu Aldulescu, într-un roman care ilustrează din plin definiţia, fără să-şi asume însă nici un moment atitudinea politică explicit. „Amantul colivăresei“ este, pe scurt, portretul năclăielii generale, compus din biografii cu două capete: unul în nomenclatura pârlită (genul redactor-şef de ziar, cu şofer şi maşină la scară, dar domiciliind încă într-o mahala ţigănească), celălalt, în „lumpenul“ profund (aşa cum spui „comă profundă“), supravieţuind larvar, din chenzine şi rate, în cartiere de blocuri mucede. (…)

Eroii din „Amantul Colivăresei“ sunt un fel de avortaţi. Disperarea lor agresivă se manifestă strict verbal, mestecă fără încetare pasta scârboasă a dispreţului de sine şi de tot. Violenţele de limbaj nu ţin de trivialitate, ci de o fulgaritate ca semn de apartenenţă socială, subliniată acuzator. Se scaldă în condiţia ce le-a fost rezervată, şi o fac cu voluptăţi răzbunătoare. 

Vitalitatea cu sens negativ. Despre Doina Ruşti

Proza Doinei Ruşti e astfel hrănită de o revoltă iniţială, de pornirea de a da cărţile pe faţă cu viaţa. Şi Laura Iosa din „Omuleţul roşu“, şi Adela Nicolescu din „Fantoma din moară“, dar mai ales Lizoanca, fata din ultimul roman, au poliţe serioase de plătit. Desluşirile se fac în regii complicate, de o mare inventivitate, ca şi cum lectura culturală a unei traume ar descărca mai bine sensurile.

De departe cea mai elaborată, ficţiunea istorică şi magică din Zogru rămâne totuşi şi cea mai senină. La polul opus se află rechizitoriul crunt din „Fantoma din moară“, unde post-stalinismul îşi creşte monştrii sub ochii cititorului. Cu „Lizoanca la 11 ani“, o carte foarte dură despre o Românie captivă în propriul său coşmar, căpătăm o altă lume, mai tânără ca vârstă, mai bătrână însă în lipsa ei de speranţă, oricum deja definitiv pierdută prin extirparea oricărui reper moral.

„Lizoanca la 11 ani“ porneşte de la o ştire de presă: o fetiţă de 11 ani a umplut de sifilis un sat întreg. Faptul divers a fost digerat la vremea respectivă cu cinismul etanş al mass-media, pentru a deveni, în roman, revelator explicit al unei realităţi prea cuprinzătoare.  Lizoanca  trage după ea o lume înfiorătoare, agitată, secătuită de alcoolism, depravare şi frustrări sociale, de o vitalitate cu sens profund negativ, mai înspăimântătoare încă prin verosimilitatea ei, prin apelul la un ce familiar de care îndeobşte nu vrem să luăm act.

Arborele şi rizomul. Despre Simona Sora

Zis şi Hanul Gabroveni, fost cândva Hanul lui Teodoraki, „Hotel Universal“ se află în centrul geometric al Bucureştiului. O poveste ingenioasă face să se adune între zidurile lui delabrate rezultatul combinat al unei arheologii şi al unui reality-show. Prima alimentează un fel de bildungsroman; cel de al doilea acoperă o relatare subiectivă despre postceauşism. În atributul „subiectivă“ încape şi o ramificaţie de si¬ne stătătoare, mai bine zis un fir autonom al romanului, în genul egoficţiunilor douămiiste. 

Simona Sora riscă pe o formulă poetică de mare libertate, de aceea amestecul de talent şi teorie a postmodernităţii nu deranjează în „Hotel Universal“, ba, dimpotrivă, lasă la îndemână catifelări rare, ca acest pasaj (cărtărescian) despre „amintirea“ propriei naşteri: „pelicula aceea roşiatică şi înecăcioasă prin care înaintai ca printr-un tunel prea strâmt, întunecos şi jilav, capcană în care faţa ta de gelatină s-a prins singură, pentru că, epuizată de efort şi ameţită de tirbuşonul lichid care te împingea, ai adormit şi ai visat că plouă. Afară chiar ploua – o ploaie rapidă, de dimineaţă de vară, iar tu chiar te prinseseşi în fosa iliacă a femeii care urla din rărunchi şi care ar mai fi urlat poate şi a doua zi, când te-ar fi scos medicii fără viaţă, vânătă şi rece, cu ochii deschişi, cu degetele de la picioare întinse, ca şi cum ai fi stat pe vârfuri în timpul naşterii şi al morţii tale, ca să fii la înălţimea situaţiei“ (Copyright Editura Humanitas, „Chenzine literare“, de Tania Radu). 

Tania Radu a urmat cursurile Liceului de muzică „George Enescu“ din Bucureşti (secţia pian) şi a absolvit, în 1976, Facultatea de Limba şi Literatura română a Universităţii din Bucureşti. A fost apoi, pe rând, profesoară în comuna Glina, redactor la secţia culturală a revistei „Flacăra“, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", coeditor al suplimentului „Litere, arte&idei“ al ziarului „Cotidianul“ şi redactor al postului de radio Europa Liberă. 

Din 2005, ţine pentru acelaşi radio o rubrică zilnică de „Revista presei româneşti", destinată ascultătorilor din Republica Moldova. Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, iar din 2004 semnează în „Revista 22“ rubrica bilunară „Chenzina literară". A mai publicat volumul „Cercuri în apă. Un atelier cu Andrei Şerban“ (Asociaţia Ecumest, 2005). Între altele, a mai tradus, corespondenţa lui Cioran: „Scrisori către cei de-acasă“ (Humanitas, 1995), „Jurnalul unui geniu“ de Salvador Dalí (Humanitas, 2005), „Predica despre căderea Romei“ de Jérôme Ferrari (Editura Trei, 2012).