Critica criticii II. Dosarul lui Constantin Noica

„Deseori Constantin Noica era cel care se ţinea scai după securişti“, spune criticul Gabriel Andreescu

Mă abat de la tema cărţii lui Gabriel Andreescu – manipularea dosarelor – ca să relev câteva lucruri din dosarul lui Noica. Din păcate, cred că e necesar. Trebuie să spun din capul locului că este unul din cele mai compromiţătoare.

„Referirea la dimensiunea culturală a lui Nicolae Balotă nu a dorit să dea acestui aspect vreo relevanţă în ceea ce priveşte responsabilitatea colaborării“, scrie Gabriel Andreescu la un moment dat în „Cărturari, opozanţi şi documente“, răspunzând, într-un fel, uneia din obiecţiile pe care i le-am făcut în articolul precedent. O.K. Nici oportuniştii n-au fost neapărat colaboratori: reciproca e tot aşa de valabilă.

Sunt două categorii de critici în cartea, foarte onestă, a lui Gabriel Andreescu. În capitolul despre Mihnea Berindei, de exemplu, critica priveşte interpretarea incorectă şi calomnioasă a dosarului. Gabriel Andreescu demontează meticulos acuzaţiile aduse unuia din cei mai aplicaţi adversari din emigraţie ai comunismului, de numele căruia se leagă o mulţime de manifestări şi atitudini care au pus în dificultate regimul, chiar dacă acuzele provin de la indivizi certaţi cu adevărul şi cu morala, precum Victor Roncea, Andrei Vartic sau Ion Varlam, şi ar putea fi foarte bine ignorate.

Sprijinindu-se pe documente, autorul cărţii spulberă alegaţiile ipochimenilor cu pricina, false de la un capăt la altul.

Justificări pentru vinovăţie

Categoria a doua este a întoarcerii spatelui când e vorba de vinovăţia evidentă a unui Constantin Noica. Mă voi referi ceva mai încolo la dosarul propriu-zis al autorului „Despărţirii de Goethe“. Reţin acum doar faptul că, având înaintea ochilor cele două culegeri de documente publicate de Dora Mezdrea sub titlul „Noica şi Securitatea“ şi, respectiv, „Constantin Noica în arhiva Securităţii“, unul din apropiaţii filosofului putea să scrie fără să clipească: „Trebuie să ai un uriaş balast de neruşinare ca să vorbeşti de compromisurile unui asemenea om…“.

Iar alt comentator, neutru, acesta, supralicita: „Când vorbea cu un securist sau cu altul dintre cei care s-au ţinut după el, în loc ca ei să-i spună ce are de făcut, el (Noica) le spunea ce ar trebui făcut pentru propăşirea culturii române…“. Ca să nu-l amintesc pe autorul „Jurnalului de la Păltiniş“, care justifica sublim colaborarea personajului său ca pe o expresie a dorinţei de a-i fi tipărite cărţile.  

Umilinţa docilă a lui Noica

Mă abat de la tema cărţii lui Gabriel Andreescu – manipularea dosarelor – ca să relev câteva lucruri din dosarul lui Noica. Din păcate, cred că e necesar. Trebuie să spun din capul locului că este unul din cele mai compromiţătoare.

Nu neapărat în sensul că Noica a făcut un rău direct confraţilor, deşi astfel de cazuri nu lipsesc, cât în sensul că probează o capacitate de umilinţă docilă în faţa securiştilor pe care n-am constatat-o la niciun alt colaborator. Niciunul, de altfel, n-a dovedit stăruinţa lui Noica în a câştiga nu doar bunăvoinţa, ci interesul „organelor“. N-a făcut niciun gest fără a le cere spăşit aprobarea şi le-a informat, de fiecare dată la timp şi precis, despre îndeplinirea misiunii. Căci despre misiuni era vorba. Şi deseori el era cel care se ţinea scai după securişti. Informaţiile sunt adresate de obicei acestora.

Foarte puţine din opiniile comunicate de Noica unuia sau altuia din numeroşii ofiţeri (care „lucrau spre binele poporului român“ – Noica dixit!) au devenit publice, şi anume în „Glasul Patriei“, oficina de propagandă a regimului. Destule sunt aproape de nereprodus. Iată doar o jumătate de rând din cele 29 de pagini ale unei declaraţii, date la ieşirea din închisoare, în 1964, despre Emil Cioran: „Nu-i un om, e un refuz uman“.

”O Românie în care nu mai e posibil Caragiale”

Despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe care îi vizita de câte ori se afla la Paris, nici Lăncrănjan sau Săraru n-au scris lucruri mai îngrozitoare. Iar imnurile exuberante închinate „măreţelor realizări“ din „Glasul Patriei“ au un pandant, stilistic subtil, într-o declaraţie ca următoarea din Arhiva CNSAS, dosar I nr. 15156, vol. 2, ff. 86: „S-a întâmplat ceva curios în ţara aceasta. Caragiale şi-a pierdut subiectele de inspiraţie. S-a creat, în speţă, o Românie în care nu mai e posibil Caragiale. E ceva regretabil pentru el, dar e bine pentru ţară“. Noroc cu fraza din urmă, altfel l-am fi bănuit pe Noica de o colosală ironie la adresa cenzurii! Gabriel Andreescu are dreptate să vadă în Noica cel mai eficient agent de influenţă dintre toţi intelectualii români din regimul comunist, suferind de „complexul Stockholm“, al ostaticului care empatizează cu torţionarii.

Sunt absolviţi de colaborare, cu dovezi greu de respins, pe lângă Mihnea Berindei, la care m-am referit deja, Nicolae Balotă, Adrian Marino şi Mihai Botez. În ce-l priveşte  pe Nicolae Breban, el rămâne pentru mine un caz  atipic, chiar şi după ce am citit analiza lui Gabriel Andreescu, dispus  să-i treacă cu vederea mai multe decât oricui altcuiva.

În definitiv, raporturile lui Breban cu mahări ai Securităţii nu sunt mai puţin blamabile decât ale lui Noica, acesta având ocazia să întâlnească un grad mare o singură dată în timpul nenumăratelor anchete sau conversaţii à l’amiable cu securiştii.

Nu sunt cruţaţi, şi pe drept cuvânt, Alexandru Paleologu, raportat, ca negrul la alb, la Nicolae Balotă, şi, nu mai e nevoie să spun, Constantin Noica. Şi asta, împotriva comentariilor anterioare, care s-au năpustit prosteşte  asupra lui Balotă şi Marino, arătând o nemeritată indulgenţă lui Paleologu şi Noica. Nu certificate de bună purtare acordă Gabriel Andreescu: nici colaboratorilor, nici comentatorilor. Treaba lui e adevărul. Şi pe mine, cel puţin, m-a convins.

Gabriel Andreescu are dreptate să vadă în Noica cel mai eficient agent de influenţă dintre toţi intelectualii români din regimul comunist, suferind de «complexul Stockholm», al ostaticului care empatizează cu torţionarii.

Nu sunt cruţaţi Alexandru Paleologu, Nicolae Balotă, Constantin Noica. Şi asta, împotriva comentariilor anterioare, care s-au năpustit prosteşte  asupra lui Balotă şi Marino, arătând o nemeritată indulgenţă lui Paleologu şi Noica.